Andreea Nanu Revin la tema articolelor publicate anterior în Literatura de azi… Pledoaria pentru secund(ar) continuă, de această dată grație întâlnirii mele cu pictorul danez Vilhelm Hammershøi. Nu mă voi aventura într-o expunere în termeni specialiști despre pictură; am dorit mai degrabă să vă introduc în emoția detaliului care caracterizează arta lui Hammershøi, felul său de a privi lumea (inclusiv cea interioară)… E ușor să vorbești despre detaliu în tablourile pictorului danez, fiindcă artistul tocmai pe aceasta pune accentul: mai limpede spus, pe ceea ce noi considerăm a fi, în viața de fiecare zi, doar simple detalii. Nesemnificativul, marginalul… Privirea lui Hammershøi e orientată spre periferie, spre spațiul anex. Colțul unei camere, marginea unei mese, chipul întors al unei femei, latura unei străzi, o fereastră prin care nu privește nimeni, o scrisoare albă pe care nu a fost încă scris nici un cuvânt… Am aflat câteva lucruri despre Vilhelm Hammershøi dintr-un documentar realizat de BBC. O viață (re)compusă din detalii, din amănunte (precum acele întâmplări pe care le culegem de la ”marginea vieții”, traversând-o așa cum străbatem un câmp, jumătate contemplativ, jumătate alert…). Așadar, fără pretenția unei expuneri exhaustive, mă voi opri asupra temelor predilecte: interioarele (decupaje, fragmente de interior), chipurile (schițe, siluete), peisajele (aș spune, mai degrabă, priveliștile).
Interioarele. Interior cu o femeie tânără, Interior cu un tânăr. De fapt, toată pictura lui Hammershøi este una „interioară”, chiar și atunci când pictează scene citadine sau din natură. Se produce, discret dar convingător, un transfer de interioritate. Interiorul pictat de Hammershøi devine al privitorului. Ceva insesizabil te ține pe loc, făcând evadarea imposibilă. De ce, cum e posibil? Un interior ne „reține” în măsura în care fie, pe de o parte, ne transmite o senzație de familiaritate fie, pe de altă parte, ne trezește curiozitatea ademenindu-ne să-l explorăm, dincolo de ceea ce arată pânza fixată în ramă. Pentru ambele situații, „responsabil” la Hammershøi rămâne detaliul, secundarul. Așadar, familiaritatea… Oricine privește interioarele pictorului danez, exclamă: bine dar, sunt la mine acasă! Mă aflu în sufrageria mea, în salonul cunoscut, lângă fereastra de la care m-am obișnuit să privesc lumea… Detaliile, reținute în banalitatea lor, sunt cele care compun familiaritatea (fiindcă sunt și detalii care, dimpotrivă, ies în evidență, introduc în compoziție un exotic menit să neliniștească, să risipească reperele)… Putem rămâne aici, în familiaritatea născută din jocul detaliilor banale, fără să trecem dincolo de acest prag. Sau putem merge mai departe, datorită acelorași detalii. Fiindcă banalitatea lor nu este una de fond, care să contamineze compoziția și pe noi, cei care o privim. Este o banalitate aparentă, o familiaritate care, atent observată, începe să-ți dea neliniști, te face să-ți pui întrebări. Și ce poate proba mai bine valoarea unei opere decât îmbinarea perfectă dintre liniștea pe care ți-o produce priveliștea ei și tumultul emoțiilor din care se nasc întrebările esențiale. Bunăoară, conversația mea imaginară cu, să spunem, Siluete lângă fereastră, ar putea suna astfel:
– Cunosc camera asta…
– Da, e așa cum ai lăsat-o, de când ai plecat… Timpul, chiar și el ți-a dus lipsa…
– Bine dar, cum e posibil ca timpul să nu fi lăsat nici o urmă?
– Au trecut numai câteva ore…așteptam să te întorci…
– Și voi…cine sunteți? Vă cunosc, nu-i așa?
– Da, suntem aceleași.
– Sunteți gemene…
– Nu…suntem trei…Noi și cu tine…am devenit o făptură tricefală…în această odaie albă, în această viața, ca o cochilie îmbrăcată în lumină de sidef…
– … Ce caut eu aici… în cameră, în timp, în viață?…
Vilhelm Hammershøi, Figures by the Window, c.1895
(sursa foto: theredlist.com)
Trecerea de la întrebările banale la cele esențiale se întâmplă discret, pe nesimțite…la fel cum drumul de la o simplă priveliște devine privire întoarsă asupra noastră, interogație asupra sensului vieții.
Chipurile… Hammershøi nu este un portretist (deși, să nu uităm că una dintre capodoperele sale rămâne lucrarea intitulată „Cinci portrete”)… Încerc doar să spun că „umanul” este prezent într-o formulă paradoxală care ar putea fi descrisă drept „prezența unei absențe”. Personajele sale nu sunt recognoscibile grație trăsăturilor; pe lângă faptul că acestea se reunesc, aproape toate, sub un chip generic, multiplicat la nesfârșit (care mă duce cu gândul la gesturile iterative din coregrafia Pinei Bausch), el se sustrage privirilor noastre, fiind surprins din semiprofil sau totalmente întors. Da, aceste figurine ne întorc spatele, dar nu ca să ne ignore, ci ca să ne îmbie să le privim în dimensiunea lor universală. Trupurile sunt vehicule ale unei prezențe, ale unei atmosfere, ale unei anumite stări sufletești pe care Hammershøi o transmite exploatând la maximum tocmai puterea de sugestie a detaliului.
Foto 2: Vilhelm Hammershøi, Ida citind o scrisoare
(sursa foto: thebluelantern.blogspot.com)
Johannes Vermeer, Woman in Blue Reading a Letter, 1663
(sursa foto: www.getty.edu)
Bunăoară, Ida citește o scrisoare… fără cuvinte. Doar ecoul lui Vermeer, pe care Hammershøi îl descoperă în timpul studiilor sale la Amsterdam… Însă trecerea se face în sensul decantării, al simplificării extreme. Ida nu are chip. Soția pictorului, care ar putea fi confundată cu oricare altă femeie, își câștigă identitatea prin trăirea interioară pe care o exprimă: Așteptare, Singurătate, Consolare… oricare din aceste nume i s-ar potrivi. Apoi, Ida nu ne privește. Noi, spectatorii, suntem puși în situația de a compensa vidul de privire al personajului prin concentrarea asupra detaliilor-indicii. Și așa, tabloul aparent atât de static, devine o ghicitoare incitantă… O ceașcă de cafea, parcă goală, pe masă. Alături, o carte. Un scaun stingher. Un portret pe perete, în fundal. Detaliile compoziției, lucruri secundare dacă ar fi să le decupăm dintr-o scenă obișnuită, devin importante. Fără ele, nu am ști nimic despre Ida. Ne dăm seama, în același timp, cât de mult spun detaliile despre noi, în ce măsură secundarul ne definește.
Peisajele. Hammershøi nu este un peisagist. La fel ca „interioarele” și „chipurile” lui, „priveliștile” își definesc identitatea printr-un detaliu. Găsirea lui seamănă cu un jos de-a v-ați ascunselea. De ce? În primul rând, în compozițiile care dau impresia de repetiție, până și detaliile devin la un moment dat banale. Însă există întotdeauna un element secund care face diferența și tocmai acela va fi cheia de interpretare a tabloului. Mai mult, Hammershøi ne oferă, în toate compozițiile sale, o definiție implicită a detaliului: elementul secund(ar) este căutat de artistul danez în ceea ce noi numim nesemnificativ, banal, nespectaculos, marginal. Bunăoară, în timpul unei călătorii la Londra, deși atras de majestuoasa clădire British Museum, nu îi pictează fațada, nici coloanele impunătoare.
Foto 4: Vilhelm Hammershøi, British Museum
(sursa foto: www.pinterest.com)
Artistul preferă să se retragă în camera sa (interior în interior) de unde pictează o latură a faimosului muzeu, așa cum îl vede de la fereastră, la colțul unei străzi răvășite de ploaie, în tonuri care evocă melancolia nocturnelor lui Whistler, dincolo de un grilaj anonim, pierdut într-un peisaj londonez. Hammershøi nu face efortul de a găsi locul ideal din care să surprindă decupajul perfect al unui peisaj, ca într-o carte poștală. Dimpotrivă, artistul se retrage (în cameră, în sine, cele două toposuri devin sinonime), pictând ceea ce poate să vadă; e triumful secundarului, al jocului secund cu detaliile. De ce ne intrigă? Fiindcă înțelegem că dincolo de banalitatea aparentă se ascunde o ghicitoare, intim legată de viață, de noi.
Vilhelm Hammershøi, An Old Courtyard in Christianshavn
(sursa foto: www.pinterest.com)
Ajungem apoi într-o veche curte, undeva în Danemarca. Suntem prea aproape, nu avem perspectivă asupra clădirii, nici nu putem admira peisajul în care aceasta se află. Compoziția pare a fi ea însăși un detaliu decupat dintr-o imagine mai mare, mai „întreagă”. Orbecăim în pânza de păianjen a imaginilor recurente, cu aceeași fereastră care acoperă, aproape sufocând fațada. Ochiul caută. Dintr-o dată, într-un registru care nu corespunde cu centrul de gravitație al tabloului, și prin urmare neașteptat: o fereastră deschisă, al cărei geam reflectă lumina. Dincolo de fereastră, în penumbra camerei, se ghicește o siluetă. Un detaliu în această scenă dominată de ferestre, un actor secundar – chiar omul! – dă imaginii impersonale un suflet. Casa vede (prin pleoapa-fereastră deschisă), respiră și trăiește (prin) viața (secundară) pe care o adăpostește.
La Wilhelm Hammershøi, secundarul este o profesiune de credință. Nu apare doar ca temă predilectă, ci ca mod de captare și înțelegere a realității. Detaliul e suveran. Bine dar, am putea întreba…care detaliu anume contează? Chiar cel care ție, privitorule, ți se pare important. Pictura lui Hammershøi, poate mai mult decât a oricărui alt artist din generația sa (deși i-aș putea aminti aici și pe Peter Vilhelm Ilsted, Carl Vilhelm Holsøe … să fie oare un simplu detaliu faptul că toți împărtășesc numele „Vilhelm”?), angajează deplin privitorul. Tablourile lui se subsumează unei serii de imperative: Admiră!… Caută!… Așteaptă!… Ascultă!… Taci!… Întocmai ca în expresiile coregrafice ale Pinei Bausch, unde o mână este expresivă independent de corp, la Hammershøi marginea unei ferestre devine o lume în sine, indiferent de restul camerei, ceafa unei femei captează întreagă lumina unui interior dându-i puls, iar tăcerea (devalorizată în lumea noastră pestriță și gălăgioasă) da, tăcerea pe care am putea-o numi detaliul ultim al lui Wilhelm Hammershøi, e ridicată la rangul de limbaj universal.
…Apropiați-vă, priviți!…
