Nicolae Manolescu Câteva din eseurile lui Dan Cristea din Caii lui Ahile şi alte eseuri (Editura Tracus Arte, 2016) pot fi considerate un minunat ghid pentru o bună (re)citire a clasicilor. Îndeosebi acela care îşi împrumută volumului titlul, dar şi altele precum Despre copiii din Iliada sau Grecia lui Henry Miller.
În primele două, eseistul analizează un episod, mai mult sau mai puţin cunoscut, din Iliada, pornind, fie de la câteva versuri ale lui Kavafis, inspirate, la rândul lor, din Homer, fie de la vechea dispută structuralistă pe tema „dispariţiei”, respectiv, a „reîntoarcerii” autorului în textul operei. Iar ceea ce scoate la iveală este absolut încântător. Se ştie, bunăoară, că Xanthe şi Balios, caii care îl purtaseră în carul lui Ahile pe Patroclu în ultima bătălie a acestuia cu troienii, plâng, cum plâng, de altfel, toţi eroii homerici, şi refuză să se mişte din loc, cu toate strădaniile lui Automedon. În limba lui George Murnu: „Nu se urneau spre corăbii şi nici la război cu troienii”. Scrie Dan Cristea:
„Astfel, caii nu numai că se jeluiesc, dar plânsul lor e atât de intens, atât de amarnic, încât pârâiaşele de lacrimi care li se revarsă din ochi, deoparte şi de cealaltă a capetelor, le strică toată frumuseţea bogatelor coame. La fel, plângând şi gemând, umplându-se de praf şi cenuşă, smulgându-şi părul din cap de durere, Ahile îşi sluţeşte frumuseţea propriului chip la auzul veştii morţii lui Patroclu. Din înaltul cerului, Zeus vede jelania nefericiţilor cai, e cuprins de milă şi se mustră pe sine pentru faptul de a-i fi exilat pe aceştia în lumea oamenilor. De la oameni, caii, care sunt fără vârstă şi fără de moarte, au învăţat ce este durerea, de la ei au învăţat să şi-o exteriorizeze prin lacrimi”.
În aceste superbe fraze sunt cel puţin două idei, care rezultă din lectura atentă a textului homeric, ştiut lui Dan Cristea şi în versiunea grecească: împletirea de supranatural şi de realism şi extraordinara putere a amănuntului. Comentariul continuă aşa: „Iar aceşti nemuritori cai, cu frumoasele lor capete aplecate spre pământ, stând nemişcaţi – în felul în care, cum zice Homer, nemişcat stă un stâlp funerar…– se jeluiesc şi varsă lacrimi pentru moartea eroului răpus”. Distrugerea de către Apollon a fortificaţiilor ridicate de ahei ca să-şi păzească corăbiile ameninţate cu incendierea de către troieni este asemuită de poet cu joaca unui copil, pe malul mării, care îşi dărâmă singur castelele de nisip. Motivul este interpretat de Dan Cristea, în cel de al doilea eseu, ca un contrapunct, înduioşător în naivitatea lui, la acele obişnuite comparaţii marţiale din Iliada cea populată de eroi şi de evenimente eroice. O scenă asemănătoare, observă eseistul, este aceea din Odysseia, în care Nausicaa şi însoţitoarele ei se joacă cu mingea pe plajă, după ce s-au scăldat, şi-au pus rufele la uscat şi au prânzit „într-un soi de picnic la malul mării”. Observaţie interesantă: „…Nici marea, nici ţărmul mării nu constituiau pentru grecii din vechime locuri de «vilegiatură». Pentru grecul, navigator din naştere, marea e tărâmul lui Poseidon, spaţiu înfricoşător…” Suntem lăsaţi a înţelege că raportarea la naivitatea infantilă, la joacă, din epopeile homerice, ilustrată şi de alte scene, denotă o complexitate a emoţiei absolut uimitoare la un scriitor care nu avea habar de psihologie, rămasă, de altfel, străină anticilor.
În acest fel, pregnant şi deopotrivă subtil, reciteşte Dan Cristea capodoperele clasice. Nu împărtăşeşte, evident, părerea lui Henry Miller, care declara că urăşte deopotrivă natura şi pe clasici. Iubirea de clasici e o condiţie sine qua non a înţelegerii lor. Greşea Lovinescu inversând raportul când, în Mutaţia valorilor estetice, susţinea că faptul de a nu înţelege criteriile etice sau religioase ale eroilor homerici (de exemplu, felul cum câştigau sau pierdeau bătăliile, nu prin luptă dreaptă, ci ajutaţi sau împiedicaţi de amestecul zeilor) ne-ar determina să nu mai avem la lectura clasicilor o emoţie estetică. Îi obiectez a nu ştiu câta oară marelui critic că nu valorile estetice se schimbă, ci celelalte, morale, filosofice, religioase, sociale. Lectura lui Dan Cristea dovedeşte cu prisosinţă acest lucru. Ceea ce face el este tocmai să remarce, în plânsul cailor lui Ahile sau în compararea forţei colosale a lui Apollon cu joaca pe nisipul plajei a copiilor noştri, elementul universal uman, dincolo de înţelesul pe care clasicii sau modernii îl dau motivelor oamenilor de a se comporta într-un fel sau altul. Umanizarea cailor lui Ahile, care îl emoţionează până la… lacrimi pe cititorul actual care este Dan Cristea, mă face optimist cu privire la accesul permanent al cititorului cultivat la opere oricât de îndepărtate de el, în timp sau în spaţiu. Deşi pare a nu mai fi la modă, decât în contribuţii academice, precum cele recente ale Alexandrei Ciocârlie despre ecoul clasicilor în literatura română modernă, lectura clasicilor, atât de îndrăgită de contemporanii lui Lovinescu, poate fi împrospătată de eseuri precum cele ale lui Dan Cristea.
Fărâme din Grecia mea se intitulează un eseu absolut splendid, amestec de impresii personale şi de referinţe livreşti. Dan Cristea iubeşte Grecia la fel cum îi iubeşte pe clasici. Îşi aminteşte, de exemplu, de „catalogul corăbiilor” din Cântul al doilea din Iliada (care pe mulţi i-a plictisit prin caracterul de inventar), cu ocazia descoperirii Greciei însăşi, ţară în care şi-a avut o vreme casa. Şi iată cât de proaspăt îl reciteşte pe Homer, tocmai acolo unde te-ai aştepta mai puţin:
„Nu fără oarecare uimire, am băgat de seamă, la un moment dat, că până şi eu, un barbar, începusem să mă uit la acest catalog şi prin prisma interesului într-o anume localitate din Grecia, de care destinul, prin ani, mă legase de cea de a doua casă. Nu i-am găsit numele (deşi, nu demult timp, a fost dezgropat acropolisul cetăţii), dar am dat de numele râului ce trece prin apropierea ei şi care izvorăşte din Parnas, de lângă Lilaia (astăzi, cu această denumire, e şi o staţie de tren). Râul e Kifissos, «cel zeiesc, cu şuvoiul de ape», zice Homer, dar care, precum majoritatea râurilor din Grecia, pe cât de tumultuos în timpul iernii şi al primăverii, pe-atât de secat se arată la vreme de vară. Printre menţionări de cetăţi astăzi uitate, am dat însă peste «Pytho cea stâncoasă», vechea denumire pentru Delfi, aflată la vreo cincizeci de kilometri, de partea cealaltă a Parnasului, faţă de localitatea despre care încerc să vă povestesc. Totul e cuprins în Focaia (Fokida de mai târziu), ţinutul foceenilor, care vin la război cu treizeci de corăbii şi sunt rânduiţi lângă «beoţienii viteji». Dar, ca să nu mai lungesc vorba, localitatea se cheamă Amfiklia, iar călătoria spre Amfiklia din decembrie 1984 mi-a schimbat, la un punct al vieţii, destinul”.
Ca să nu mai lungesc vorba, puţini mai scriu la fel de expresiv şi cu mai multă pasiune despre antichităţi sentimentale. A scris mai demult Henry Miller, a cărui carte de călătorie în Grecia îi prilejuieşte lui Dan Cristea câteva comentarii sclipitoare, şi a scris într-o formulă aflată la jumătatea drumului între analiza aplicată şi memorialul de călătorie pe aceleaşi meleaguri mitice. Esteţii şi livreştii sunt de altfel slăbiciunea lui Dan Cristea – Eliot, Kavafis, Dimov, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ursachi, Gellu Naum – autori de lungi poeme similiepice, ca şi Scrisoarea II a lui Eminescu, mă întreb de ce nu şi Philippide din poemele babilonice de la sfârşit, din care unul sau două m-au dus mereu cu gândul la Tărâmul pustiit al lui Eliot, tot aşa cum Scrisoarea II m-a expediat, de fiecare dată când am citit-o, în braţele Epistolelor lui Grigore Alexandrescu. Nu fac paradă de erudiţie, ci, pur şi simplu, respect spiritul eseurilor consacrate de Dan Cristea tuturor acestor poeţi şi gama lor culturală bogată.
Iată o carte scrisă într-un stil nobil şi firesc şi care mă împinge să trag două concluzii. Una este că ar fi cazul să reînvăţăm a-i citi pe clasici, de care nu atât sensibilitatea noastră de moderni incurabili ne ţine, în fond, departe, ci prejudecata ignorantă că nu mai au ce să ne spună. Au şi câte încă! A doua este că eventuala lor nouă viaţă depinde de felul în care-i citim. De emoţia noastră. Găsesc că ar fi mare păcat să trecem cu vederea minunăţii de felul celor din Homer pe care ni le dezvăluie Dan Cristea în cartea lui. Înapoi la clasici, dragii moşului!
Dan Cristea, Caii lui Ahile şi alte eseuri, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016, 221 pag.
