Constantin Cucoș
Trăim într-o perioadă în care înnobilarea spiritului pare să fi intrat în declin. Nu ne mai interesează decât o formare țintită, dobândirea de competențe utilizabile, pragmatice, accesarea de deprinderi „utile”, inserția grabnică în economie și acțiune eficientă. Școala însăși, inclusiv universitatea, se proiectează pe aliniamente, nu-i așa, antreprenoriale. Desconsiderăm ceea ce pare a fi gratuit, „nefolositor”, podoabă „revolută” fără legătură cu „zbaterea” timpului. Ne formăm pentru o cultură a exteriorității, neglijând-o sau desconsiderând-o pe cea a interiorității. Ne amenajăm „palate” îndestulate, dar ne trezim că nu suntem capabili să le „locuim”, fiind împuținați interior. Ne creăm „bogății” pe pământ, dar nu „zidim” în noi, nu clădim acea stare interioară pentru a ne înălța în aspirații, în a ne bucura de foloasele din jur, a le pregusta, de la alt nivel, în deplinătatea și rostul lor. Paradoxal, cu toată această „echipare” externă (de ordin tehnic, material, acțional, informațional), la momentul adevărului, cu prima ocazie a punerii la probă a interiorității, clacăm, ne dăm seama că posesia și instrumentalul nu e totul, că nu avem sau nu suntem ceea ce merită cu adevărat.
Educarea și înnobilarea spiritului nu reprezintă un moft sau un accesoriu gratuit în evoluția omului la scară istorică. Nevoile înalte probează, într-un fel, gradul și natura aspirațiilor la care au ajuns indivizii și societățile la un moment dat. Trebuințele noastre se rafinează, depășindu-le pe cele bazale (de hrană, adăpostire), dând expresie idealurilor de libertate și bucurii înalte. Cu cât o societate face loc și încurajează aceste apetențe, cu atât ea este mai evoluată. În ultimă instanță, relieful și profunzimea spirituală definesc omul, setea și putința lui de transcendere a obișnuitului, necesarului, obligatoriului.
Formarea persoanei presupune și o pregătire a acesteia pentru a accede, în cunoștință de cauză, la structurile valorice emblematice. Arta și frumosul constituie astfel de privilegii culturale ce nu se ivesc de la sine, ci se cuceresc printr-o continuă inițiere, formare, experimentare a raporturilor cu acestea. Orizontul formativ ține atât de niște poziționări personale în raport cu fenomenul vizat, dar și de ce eul întâlnește în cale, în familie, în școală, în mediul proxim. De educație e responsabil atât actorul însuși, cât și cei din jurul său. Educația estetică are o dimensiune teleologică, atât ca orientare personală, autotelică, cât și ca demers intenționat sau performat de alții, dirijat la nivelul unor instituții specializate.
Secole întregi ale umanității au fost modulate de preceptele frumosului. Cultura și civilitatea contemporană nu ar fi existat dacă acestea nu ar fi fost directivate și de valoarea de frumos. Dăinuirea unei epoci sau a unei comunități ține nu atât de întreprinderi „dure”, materiale (de ordin militar, economic), ci de forța spirituală pe care o dezvoltă, o antrenează, o performează. Aceasta are o mai mare viabilitate și rezistență peste secole decât cuceririle sau expansiunile de ordin teritorial, economic, politic. A stimula și a întreține un etos pentru creația și receptarea bunurilor culturale constituie cheia perpetuării și reproducerii spirituale a omenirii.
Frumusețea rezonează cu eternitatea. Ea prezintă o anumită constanță în timp, dată de caracteristici perene precum armonia, echilibrul, păstrarea proporțiilor, recunoașterea și identificarea, comuniunea și rezonanța afectivă. Dacă adevărul sau dreptatea poate conduce la despărțiri și tensiuni între oameni, frumusețea îi adună și îi predispune la porniri simpatetice. Dacă, de pildă, cunoașterea poate deveni amendabilă, invalidată, corectată, prin negare și înlocuire, frumusețea este cumulabilă, rezonantă, extensivă, completivă. Nimic din ce a creat omul sub regnul frumuseții nu este aruncat la „coșul” istoriei. Nu același lucru se poate spune despre ce oamenii au pus pe tapet în numele adevărului, dreptății, utilității.
Faptul cultural nu există prin sine. Generarea ca și ratificarea lui se fac prin luare la cunoștință, receptare, supunere la probă, validare, asimilare. Opera de artă nu are sens dacă nu este căutată de cineva, dorită, aprobată, apropiată chiar la modul fizic. Formarea estetică nu este doar o chestiune de consum, nu vizează doar procesul de receptare a fenomenului estetic, ci este un mobil care contribuie la însăși generarea și continuarea creației culturale. Creăm, desigur, „de dragul artei”, dar până la urmă, e nevoie de martori, de confidență. O operă, oricât de „mare” ar fi, nu există – axiologic vorbind -, dacă nu se găsește măcar o conștiință în perimetrul căreia să se oglindească sau să se regăsească. Valoarea nu este dată de existența ontică a unui obiect (oricât de extraordinar ar fi în raport cu o instanță, să zicem, transcendentă), ci de un raport efectiv ce se instituie între o conștiință valorizatoare (un subiect uman) și obiectul ca atare, ce „candidează” la statutul de valoare.
Asumarea frumosului, prin receptare, nu este o treabă ușoară. Pe lângă o sensibilitate inițială, ea însăși în extensie și maturizare, pe lângă o rezonanță intrinsecă între cel ce caută frumosul și obiectul care i se dăruiește, trebuie să se adauge și un efort continuu, personal, de informare și formare corespunzătoare, de cucerire a noi formațiuni și altitudini spirituale. Consonanța inițială, chiar dacă există, trebuie amplificată, cizelată, rafinată. Obiectul estetic, el însuși, evoluează, se complică, ceea ce presupune și o dinamică corespunzătoare a structurilor de primire, sesizare, cuprindere. Ca într-un sistem de vase comunicante, între cele două procese se instalează o inter-determinare și stimulare reciprocă, receptarea fiind amplificată de creație, dar și creația fiind potențată de o receptare pe măsură.
Foto: Andi Spot
