Adrian G. Romila 
Cunoscut mai ales ca poet tradiționalist și prozator fantast, V. Voiculescu avea să probeze, cu prisosință, și o vocație de martir. Acest statut a demonstrat cât de verticală a fost vâna morală a unui scriitor reprezentativ pentru belle époque-ul literaturii române și cât au prețuit cuvintele sale, atunci când libertatea de a le publica, necompromise, a fost pe deplin suprimată. Autenticitatea unei existențe puse sub semnul marginalizării, al terorii și, în ultimă instanță, al morții provocate a căpătat valențe iconice. Poetul creștin din textele mistice și cel erotic din celebrele sonete a ales, la un moment dat, în locul lumii acesteia, aflată în pragul dezumanizării, pe cealaltă, mai bună, mai adevărată și mai frumoasă. Gestul platonician al încordării intelectuale către transcendență s-a altoit pe curajul hristic de a rămâne consecvent sieși, în cotidian. Era atunci, e și acum, o calitate rară și n-au fost mulți cei care au avut-o, cei care o au.
Cât de legat e un scriitor, până la urmă, de publicarea scrisului său? Dar de păstrarea posturii sale oficiale? E loc de vreun compromis?
Ceea ce voi spune, mai jos, nu reprezintă o noutate, ci un exercițiu de rememorare și de celebrare. Bine circumscrisă temporal, rezistența lui V. Voiculescu a trasat un portret emblematic al scriitorului sub vremi. Îl amintesc pentru valoarea sa incontestabilă, în speranța că nu va mai fi nevoie, vreodată, de asemenea atitudine.
După instaurarea totalitarismului de nuanță stalinistă, când breasla intelectuală românească se despărțea, rapid și maniheist, în ”cei care erau cu ei” și ”cei care erau împotrivă”, V. Voiculescu a ales retragerea și tăcerea. În timp ce unii congeneri aderau de frică, din interes sau din entuziasm, în timp ce se iveau, ca din senin, cântăreți zeloși ai regimului și condeieri veleitari cu vocație de revoluționari, Voiculescu nu a mai publicat nimic (oricum, nu avea voie), nici în reviste, nici în volum, deși scria asiduu. Povestirile fantastice și sonetele au fost rodul acestei perioade de marginalizare și interiorizare, iar tematica lor — conflictul antropologic între ontologia realității convenționale și cea magică, primitivă, în cazul prozei; triada shakespeariană iubire-moarte-veșnicie, în cazul poeziei — a reflectat spiritualizarea unui scris care, altădată, părea mai prolix, mai teluric. Poziția aceasta retractilă a fost impulsionată, probabil, și de moartea fulgerătoare a soției, în 1946, care-l lăsase, providențial, parcă, să-și desăvârșească destinul de însingurat într-o istorie care-și pierdea, treptat, coerența. Dincolo de o sihăstrie autoimpusă, viața sa socială s-a rezumat numai la prezența în mijlocul copiilor, ajunși oameni cu propriile familii, la plimbările solitare prin București, la frecventarea saloanelor literare din casele unor prieteni intimi (Barbu Slătineanu și Alexandru Mironescu, cărora le citea din creațiile sale de sertar) și mai ales frecventarea ședințelor de la Rugul Aprins. Slăbit, deja bolnav, hrănindu-se frugal, refuzând confortul (nu mai făcea foc în sobă, de pildă, nici iarna), cu barba și părul albe, lăsate să crească în voie, V. Voiculescu arăta, în anii 1950, ca un sfânt din icoanele bizantine. O amintire a lui Ovidiu Papadima consemnează exclamația semnificativă a unui copil care l-a zărit, în București: ”Uite-l pe Doamne Doamne!”. Dezertarea din coordonatele unei existențe obișnuite nu era numai consecința interdicțiilor politice și a omniprezenței terorii (în jur, oamenii dispăreau tot mai des noaptea, duși cu mașinile negre ale Securității și cu ochii acoperiți spre destinații înfricoșătoare), ci era o formă de protest personal, de conservare disperată a unor zone intime de libertate, de solidarizare cu cei care apucaseră drumul calvarului înaintea sa. Știindu-se invulnerabil pentru autorități, cel puțin teoretic (nu făcuse politică de niciun fel, dimpotrivă, fusese un medic de renume, decorat pe front, care acorda, încă, săracilor consultații gratuite), rămas văduv, fără obligații majore, Voiculescu ajunsese la vârsta serenității și realizase că nu mai avea ce aștepta de la vremurile în care eșuase. Spiritualizarea sa accentuată, exercițiul rugăciunii aprofundat în cercul Rugului Aprins, anahoreza personală și discretă, preponderența scrierii unor texte mistic-creștine sau metafizice reprezentau opțiunile unui poet pentru care lumea cealaltă își revărsa, deja, asupră-i, chemările aurorale. Fermitatea cu care a respins orice compromis, orice propunere de a reieși, cu texte, din anonimat (”Nu le dau nimic!”, consemna fiul său că ar fi spus), dovedește cât de hotărât era să urce, până la capăt, scara ”ultimelor”.
Dar pulsația imprevizibilă a acelor vremi nu-i va ierta refuzul implicării. Valul de arestări din 1958, în care au intrat și membrii întâlnirilor duhovnicești de la mănăstirea Antim, l-a prins și pe V. Voiculescu, spre stupoarea multora. Un bătrân de 74 de ani, bolnav, operat, suferind, împuținat la trup, esențialmente inofensiv din toate punctele de vedere, nu doar ideologic, se număra printre cei ce ”complotaseră”, prin puterea cuvintelor sale clandestine, la siguranța regimului de democrație populară. Arestat în noaptea de 5 august 1958, în liniștea bibliotecii sale, în timp ce avea în față un volum esoteric al lui Swedenborg, Voiculescu a intrat în malaxorul infernal al sistemului. Anchetat îndelung, ca toți cei din lotul Rugului Aprins (Sandu Tudor, Roman Braga, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Gheorghe Dabija ș.a.), pus să dea nume și să recunoască vini imaginare, brutalizat, umilit, judecat într-un simulacru de proces, a primit pe 8 noiembrie o condamnare de 5 ani de temniță și 5 ani de degradare civică. Poetul nu a avut nimic de adăugat, când i s-a dat cuvântul, la tribunal, cunoștea inutilitatea gestului, a cerut doar să-i fie cruțată bogata și prețioasa-i bibliotecă. Nu s-a ținut cont de această dorință: biblioteca și manuscrisele au fost confiscate, și, când a aflat, la eliberare, în primăvara lui 1962, că rarele sale volume s-au risipit fără putință de recuperare, și-a dorit moartea. Nu a mai așteptat-o mult, s-a stins, imobilizat la pat și stors de suferințele din bolgiile Jilavei și ale Aiudului, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963.
Călită sub cumplite vremi, tăria morală a poetului V. Voiculescu și-a tras seva, între altele, din armura spirituală pe care scriitorul a îmbrăcat-o, în ultimii săi ani de viață. Nici el, nici cuvintele sale nu s-au compromis. El a rezistat tuturor ordaliilor la care a fost supus, în pofida vârstei înaintate, ieșind din închisoare cu TBC osos și distrofie de gradul trei. Le-a mai învins aproape un an, iar moartea și-a dorit-o ca pe-o izbăvire, ca pe-o încununare a unui uriaș efort de a îndura, inutil, o istorie. Literatura sa de sertar, publicată postum, după 1964, a dovedit și ea tăria celeilalte vocații. Sonetele, poeziile religioase și povestirile fantastice n-au vădit doar splendori estetice gratuite, ci au descins dintr-un anume mod de existență, din încordarea lucidă și ireversibilă a poetului către transcendent.
Într-o scrisoare către părintele Andrei Scrima (singurul membru al Rugului Aprins care a reușit, miraculos, să scape, părăsind țara), V. Voiculescu îl avertiza cu privire la orgoliu, la ”setea de putere și stăpânire intelectuală asupra semenilor”, la ”deșertăciunea înoirilor” (sic!) și ”curvia cu ideile”, îi vorbea despre pericolul carierismului și despre necesitatea unei ”depășiri”. Erau sfaturile unui om care, deși autor consacrat, trecuse, deja, de ispitele de totdeauna ale scriitorului: acelea de a-și scoate în lume cuvintele, cu orice preț. Marius Oprea avea dreptate: pe V. Voiculescu, Dumnezeu și poezia l-au salvat, aici și dincolo. De aceea, în panoplia intelectualilor români sub vremi, el a căpătat toate atributele exemplarității.
(text publicat în 2014, în presa culturală)
