Românul: cumsecade

Faimoasa noastră ospitalitate este o calitate cardinală în ochii celor ce elogiază spiritul românesc.

E vorba despre o generozitate a gazdei ce-şi întîmpină cum se cuvine musafirul – şi care, ridicată la puterea Neamului şi a Istoriei, a căpătat o dimensiune geostrategică. Poate că, dacă nu i-am fi primit la „masa noastră” pe toţi veneticii, ne-ar fi fost mai bine în vatra strămoşească. Ne-am pus pîinea şi sufletul pe tavă, în faţa străinilor, iar ei, înţelegînd pe dos cumsecădenia românilor, ne-au tratat ca pe nişte slugi. Am ajuns să ne spună alţii ce să facem în bătătura noastră. Poate e timpul să punem mîna pe coasă şi pe topor…

În pofida acestor ameninţări, Românul e într-adevăr tolerant şi generos, disponibil pentru toate combinaţiile multi-etnice, de o bunătate ce include, în proporţii aproape egale, naivitatea şi exhibiţionismul. Naivitatea mi se pare înduioşătoare: credem că, dacă noi facem altora un bine, ei ni-l vor întoarce cu prima ocazie. Cînd ei nu intră în acest algoritm de reciprocitate (adică în nouă cazuri din zece), sîntem neplăcut surprinşi, dezamăgiţi, îndureraţi ca binefăcători iniţiali. Dar asta nu ne împiedică să reluăm, iar şi iar, mica investiţie a binelui, cu iluzia că vom avea parte de un circuit.

Pe de altă parte, atunci cînd face un gest frumos, Românul vrea, pentru el, publicitate. Cumsecădenia anonimă nu-l tentează. Generozitatea trebuie focalizată şi luminată în chiar actul ei, plasată într-un cadru exterior şi vizibil, expusă într-o vitrină spre care bat cît mai multe priviri. E nevoie să se ştie că facem altuia, altora o bucurie.

Zgîrcenia, avariţia, chiar spiritul de economie nu sînt deloc prizate în spaţiul mentalitar românesc. Marile averi sînt suspecte din capul locului: cu siguranţă, ele au fost realizate prin mijloace necinstite. Dar firea noastră sucită face ca, taxîndu-i pe bogătaşi, să-i invidiem în public şi-n particular; dispreţuind bogăţia şi modalităţile obţinerii ei, să-l privim cu înţelegere, chiar cu o anume căldură, pe cel-ce-se-descurcă.

Altfel spus, aşa cum Românul este cumsecade exact cu cel ce nu merită să fie tratat omeneşte, el e interesat nu de munca, de truda, de efortul uriaş şi invizibil din spatele unei mari realizări în ordine materială, ci de expunerea publică a capitalului deja constituit. E fascinat de aspectul monumental şi baroc al unei platforme supraînălţate şi aproape deloc interesat de substructura laborios realizată. Cînd meşterul Manole termină în fine mănăstirea pentru a cărei ridicare şi-a sacrificat soaţa, singura problemă a domnitorului este să-l întrebe dacă, la o adică, ar putea face o altă mănăstire, încă mai frumoasă decît aceasta. Meşterul, bineînţeles, are un acces tipic autohton de mîndrie şi declară că da, poate să facă. Iar domnitorul, altfel generos şi înţelegător ca toţi românii, îi ia schelele şi-l lasă pe meşter sus. Descurcă-se!

E suficient să gîdili puţin orgoliul Românului, vanităţile naţionale, ca să obţii tot ce vrei de la această gazdă generoasă şi risipitoare, naivă şi exhibiţionistă, de un idealism curat, fără vector pragmatic, cu, doar, mica fixaţie a imaginii sale publice. Cînd vedeţi un om ascuns şi tenace, care tace şi face, care strînge din dinţi şi nu-şi aruncă banii prin Mall, care nu vorbeşte foarte tare la telefonul mobil, care nu-şi face credit de nevoi personale doar cu buletinul şi nu-şi ia maşină ultimul răcnet în leasing, apoi să ştiţi că omul acesta nu-i de-al nostru.

(fragment din „Cinematograful gol”, Editura Polirom)

(sursa foto: mhblogonline.blogspot.com)