Românul: not guilty

Teoria conspiraţiei s-a instalat de multă vreme în spaţiul mental şi imaginar autohton; şi nu sînt semne că ea ar putea fi evacuată la un moment dat, printr-un efort general şi individual de raţionalizare.

Nu cred că e vorba de o predispoziţie a noastră spre susceptibilitate, suspiciune, mefienţă în relaţia cu Străinul. Această relaţie se stabileşte uşor şi se înnoieşte cu fiecare epocă, prin identificarea unui cod al adaptării şi convieţuirii. Turcii, grecii, ruşii, sovieticii, astăzi americanii şi Uniunea Europeană, mîine chinezii, poimîine cine ştie cine… lasă urme mai adînci sau mai superficiale în memoria noastră colectivă. În timp, traumele se şterg. Rămîn bunele sentimente. De unde vine atunci apetenţa naţională pentru scenarii abracadabrante în care locul ceva mai modest ocupat de România este „explicat” printr-o uriaşă, universală conspiraţie?

Prima cauză am văzut-o. Percepem şi judecăm totul din interiorul unei condiţii de centralitate, în registru, deopotrivă, pozitiv şi negativ. Sîntem centrul lumii, în bine sau în rău.

Întîietatea noastră incontestabilă, faptul că reprezentăm vîrful vîrfului sau, dacă nu, coada cozii, întîmpină însă obstacolul unei receptări mai calme şi mai nuanţate, datorată unor evaluatori externi echilibraţi. Radiografiile străine ale „pacientului” românesc nu au tonalităţile apocaliptice frecvent întîlnite în cărţile, articolele şi conversaţiile noastre. Pare curios că, din numeroasele comentarii apărute în ultimii douăzeci de ani în presa străină, ne-a plăcut să selectăm şi să focalizăm, cu o voluptate a negării (şi a negaţiei negaţiei), exact acele articole care dădeau o imagine monstruoasă a României. De ce oare?

Fiindcă în acest punct al proiecţiei de sine se întîlnesc hipercriticismul românesc, inflamarea binară a spiritului naţional şi Conspiraţia avîndu-ne ca unic cobai. De vină pentru situaţia noastră, dezastruoasă la modul retoric, sînt conspiratorii, sînt românii, sînt ei, sau ei, sau ei. Niciodată eu.

La „noi”, vinovăţia este întotdeauna generală. Culpabilitatea e vagă, neprecizată, un abur mitologico-istoric, un spirit al locului. Individul concret e o sumă declarată de aspiraţii şi necesităţi, dar rareori una de responsabilităţi. Atunci cînd greşesc, nu recunosc. Cînd trebuie totuşi s-o fac, pentru că nu mai e loc de întors, contextualizez sau mă refugiez în sofisme şi zicători. Numai cine nu munceşte nu greşeşte. Errare humanum est. Dacă nu am realizat ceva, în parametrii fixaţi, la standardele convenite, e pentru că am fost împiedicat de adversarii din afară şi din interior. Aş fi făcut, dacă s-ar fi putut… Nu-mi asum nimic în afara acestui tablou al neputinţei obiective, în care geografia continentală şi istoria universală m-au aruncat.

Cetăţean central şi ideal al lumii, Românul o ia frecvent de departe: atît de departe, încît nu mai ajunge la vina individuală, distinctă, clar decupată. El îşi asumă bucuros specificul naţional, pe sinusoida energetismului văicăreţ, dar ezită semnificativ în a-şi descoperi silueta în marasmul general. Astfel că, răvăşit de invaziile migratoare, turcit, grecizat, rusificat, sovietizat, strivit de dictaturile succesive, naţionalizat şi colectivizat, fărîmiţat şi risipit în epocile mai liberale, aneantizat de Marea Conspiraţie şi imolat periodic de Criză, prins convenabil în menghina unor majuscule înspăimîntătoare, strînse ca într-un fascicul în previzibil-imprevizibila Istorie – ce vină mai am eu?

(fragment din „Cinematograful gol”, Editura Polirom)

(sursa foto: youtube.com)