Voi, astea fără bentiță!

Cu minți necuminți

Fascinantă lumea Liceului teoretic din oraș! Noi trebuia să fim mereu cei mai buni la învățătură și purtare.

Cu învățătura era mai simplu, că de aceea am ales să ne ducem acolo și să ne cocârjăm de demonstrații de excelență la tot ce intra în competiție: matematică, fizică, română, istorie, filosofie, biologie, sport… Mă rog, toate lucrurile scoase la competiție, ca să ne pregătească pentru o societate în care competiția însăși era înlocuită cu întrecerea socialistă, iar asta din urmă nu se solda cu niscai post mai bun sau salariu mărit, ci cu diplome, medalii, expunerea la gazeta de perete. În orașul nostru, cei mai tari erau Eroii în întrecerea socialistă, oțelari în combinat. Răsplățile simbolice erau lungite mult după terminarea lumii școlărești, în care acestea aveau un haz în context. Școlarii nu învață pe bani. În general, umblatul după bani era atunci o mare rușine. Toată lumea trebuia să fie fruntașă, dar nimeni nu avea dreptul să își dorească propria îmbuibare. Trebuia să însetăm după construcția comunismului, nu după meschinării burgheze. Puteai să fii hulpav de muncă, dar lăcomia materială era ilicită și moral și legal. Așa de grozave au fost rezultatele eradicării lăcomiei încât acum ea țipă ostentativ și ne explodează în față. Când nu ai voie să ai, o, cât mai râvnești! De unde și vorba scandinavilor, una care la noi e aproape străină de vocabular: lagom, moderație. Când să o învățăm? În polarizarea socială din interbelic sau în cea de acum? Sau poate în egalizarea comunistă? No way!

Dar m-am luat cu vorba. Da, eram buni. Eram buni într-o vreme când liceele teoretice erau floarea generației. Din ele veneau cei mai mulți dintre viitorii studenți, pe vremurile acela nu mai mult de 8% dintr-o cohortă generațională. Nu aveam nicio tentație majoră, alta decât cărțile, cercurile științifice, cenaclurile, ba uneori chiar și orele, cele ținute de bijuterii de profesori formați după ce s-a dat dezlegare de dictatura proletariatului. Gravitam în jurul lor ca niște sateliți. Iar ei se dăruiau fără rest. Din ei ne luam modelele, că doar asta era cea mai serioasă ofertă. Din unii dintre ei, din ceilalți, ne luam anti-modelele. Acum când scriu mă pregătesc să merg la întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului. Doar unul din monumentele adolescenței noastre mai este în viață: profesorul de fizică. Fermecătoarea profesoară de franceză, care graseia citindu-ne Rimbaud, nu mai este de mult. Marea Valerie, cea care ne ținea mintea și inima unite întru Literatura română și universală a plecat și ea, înainte de Doamna filosofiei hunedorene, cea pentru care existau două categorii de oameni: spirite înalte și spirite mediocre. Au îmbătrânit și s-au dus pe rând, într-un oraș aflat în descompunere: nu tu oțelari, nu tu fruntași în producție. În care producție? Eu însă rememorez aici o vreme în care orașul era star industrial național. Și noi eram cei meniți să punem umărul, alături de ei, ca să concurăm pe tărâmul științei și culturii, eroii muncii siderurgice.

Învățătura era pe atunci un mare egalizator de gen. Uite că mi-am mai lărgit lista egalizatorilor. Începusem cu dragostea. Singurele asimetrii erau date de participarea la tipuri de cercuri și olimpiade: fetele mergeau mai ales la română și biologie, băieții mai ales la matematică și fizică. Istoria, filosofia și chimia nu aveau asimetrii. Eu conduceam revista literară a școlii și cenaclul anexat ei. Nici aici nu erau mari asimetrii. Oricum nu aveam voie să scriem pesimist, cu atât mai puțin SF, horror, poezie erotico-romantică sau cine știe ce alte blestemății care ne-ar fi abătut mințile de la muncă și nu ar fi inspirat un optimism robust. În cenaclu mai scăpam disidențe și devianțe, ne mai văicăream, ne mai exaltam din dragoste de Georgică, nu din dragoste de patrie sau partid, dar revista mergea la cenzură, în capitala de județ. Iar cerberii chiar își făceau treaba, nu fușereau.

Nu vreau să mint că trăiam scufundați doar în învățătură și că, după ore, rupeam zilnic ușile bibliotecilor să ne astâmpărăm setea de cunoaștere. Deși adesea chiar asta făceam, fir’ar să fie. Era singura avere pe care și-o permitea omul nou. Am văzut cât era de prețioasă când Ceaușescu a închis aproape complet granițele, nu numai oamenilor, dar și cărților. Sper ca cetitorii foarte tineri să nu mă întrebe de ce nu piratam reviste și cărți de pe internet! Uneori eram atât de snobi, încât deveneam intoleranți față de orice conversație care nu începea cu Jacques Prevert, Lord Byron, Platon sau Hegel. Ba chiar ne era jenă să vedem filme ușurele sau siropoase, fără pic de filosofie în ele. Puternică mai era și politica de omogenizare socială dacă noi, de fapt, participam cu voluptate precoce și subversivă la formarea castelor intelectuale! Pe atunci credeam că s-ar putea face din comunism o societate meritocratică, ierarhizată după performanță. Dulce naivitate! Urmau anii 80 în care toată voluptatea s-a transformat într-o deznădăjduită rezistență prin cultură în cercuri mici, pitulate de ochiul marelui public.

Nu, nu erau diferențe semnificative între noi și băieți în folosirea nelimitată a minții. Cei mai buni mergeau la universități de științe și umanioare și la medicină. Politehnica, exceptând automatica, aeronavele și electronica, părea mai degrabă o ieșire pentru băieții non-olimpioți. Vrei nu vrei, în Politehnici urmau să meargă 70% dintre absolvenții buni de licee, cei care urmau să dezvolte industria multilaterală a anilor 70, să colapseze parțial, odată cu criza economică începută în 1979 și complet, odată cu dezindustrializarea de după căderea comunismului.

Cu purtarea, însă, era mai greu. Fiind o generație mai hipiotă, conformismul părea curată idioție, o probă de tembelism mediocru. Eram greu de ținut în frâu.

Aveam insubordonări foarte asemănătoare cu băieții: chiulul la unii mai pricopsiți, ca să ascultăm Hendrix și Joplin, propriile concerte în pădurea orașului, filme la care o ștergeam sub pretext că s-a inundat apartamentul unui coleg, iar noi, în virtutea altruismului, trebuia să strângem apa. Mai rău și mai periculos, câțiva curajoși își scriau nemulțumirile pe adresa Europei Libere. Dacă prostioarele noastre se soldau cu scos și rușinat în careu, de față cu toată școala, prostiile majore (plângerile la Europa Liberă) se soldau cu eliminări și nota 5 la purtare, plus urmărire pe durata construcției comunismului. Recidiva însemna exmatriculare, fără drept de reînscriere în vreun liceu.

Erau două feluri de purtări urâte care însă căpătau o categorică dimensiune de gen. Prima era fumatul în toaleta liceului. Băieții erau sistematic vizitați de director și la fel de sistematic puși să zugrăvească locul delictului, cel mai proaspăt văruit loc din oraș. Fetele, cele din clasa mea, eram sistematic prigonite pentru lipsa bentiței. Cum diriginta noastră nu prea era, cu zisa lui Noica, „vizitată de concept”, încerca mereu să ne aducă pe drumul cel bun în baza unui raționament imbatabil, pe care, în prostia ei monumentală, îl repeta rupându-și complet gâtul autorității pedagogice:

– Fetițo! N-ai bentiță?

– ……

– Ah, te pomenești că bei și cafea!

– ………..

– Și cafeaua atrage coniacul. Coniacul atrage țigara. Țigara atrage bărbații!

Rumoare generală, ropot de bătăi în pupitre.

– Curvelor! Voi, astea fără bentiță! Treceți imediat la ginecolog să vă dea adeverință dacă sunteți sau nu virgine! Ha, ha, vedeți voi pe dracu!

(sursa foto: muzeuljucariilor.ro)