Maria MorariuMaria Morariu
12.07.2016

Şi de-ar fi să mă uiţi vreodată…

Pentru opera lui, care, cu sufletul unei forțe elementare, dă viață destinului și viselor unui întreg continent.”, Pablo Neruda, pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, devenea, în 1953, laureat la Premiului Nobel pentru Literatură.

Personalitate complexă, calităţile lui Neruda (12 iulie 1904 – 23 septembrie 1973) nu se regăsesc doar în crearea unor poezii de o sensibilitate aparte, pline de o trăire atât de intensă încât ar fi putut fi acuzat de „disperarea de-a simţi totul”, acesta a dat dovada unui mare talent inclusiv în politică, diplomaţie, dar și ca prieten al unor nume precum: Federico García Lorca, Ramón Gómez de la Serna, Miguel Hernández, Nicolás Guillén, Jorge Amado, Pablo Picasso, Diego Rivera ş.a.

Toată creaţia sa este „menţionabilă”, dar fiind un autor extrem de prolific mă voi limita la câteva titluri, cum ar fi: Crepuscular (1923), Douăzeci de poeme de iubire şi un cânt de deznădejde (1924), Reşedinţă pe pământ (1933), Spania în inimă (1937), Versurile căpitanului (1952), Strugurii şi vântul (1954), Ode elementare (1954), O sută de sonete de dragoste (1959), Memorii din Insula Neagră (1964), Pietrele cerului (1970).

pa

IX (Îmbătat de pini)

Îmbătat de pini şi lungi sărutări,
ca vara conduc cea mai rapidă corabie de roze,
aplecat spre sfârşitul zilei înguste,
stăruind în trainica mea frenezie marină.

Palid şi zdrobit de apa-mi hămesită,
plutesc în mirosul acid al climei dezgolite,
încă înveşmântat în sunete amare şi cărunte
şi-ntr-o tristă coamă a ceţei dezolante.

Călit de pasiuni, călătoresc pe singurul meu val,
al lunii, al soarelui, arzând şi rece, pe neaşteptate,
liniştit în trecătoarea insulelor norocite,
albe şi dulci ca şoldurile calme.

În noaptea udă, garderoba mea de sărutări tremură
încărcată cu fluxuri electrice de nebunie,
cu eroism despicând visele
şi înveninând rozele ce mă împânzesc.

În susul apei, din sânul valurilor urcânde,
trupul tău paralel se predă braţelor mele
ca un peşte prins în eternitate de sufletul meu,
viu şi agale, în încordarea dedesubtul cerului.

(traducere Ionuţ Popa)

***

Şi de-ar fi să mă uiţi vreodată

Vreau să reţii
o singură chestiune.

Deja ştii cum funcţionează:
dacă-mi arunc privirea-nspre
luna de cristal sau ramul ruginiu
al toamnei liniştite, ce-mi bate în fereastră,
dacă alint
focul şi
cenuşa imaterială
ori coaja încreţită a butucului arzând,
îmi zboară gândul la tine
de parcă toate cele ce sunt:
miresme, lumină, metale
ar fi mici luntri care plutesc
spre insulele tale care m-atrag.

Ce-o fi, o fi!
dacă azi un pic, mâine alt pic vei înceta să mă iubeşti
voi înceta şi eu să te iubesc azi un pic, mâine alt pic.

Dacă subit
mă vei uita,
să nu mă mai cauţi
pentru că eu deja te voi fi uitat.

Dacă ţi se pare năvalnic şi nebun
vântul în vele
ce-mi trece prin viaţă
şi dacă vei alege
să mă debarci la malul
inimii în care m-am ancorat,
ia aminte
că în aceeaşi zi,
la aceeaşi oră,
voi ridica braţele
şi se va smulge ancora plecând
în căutarea altui loc, mai bun.

Dar
dacă zi şi noapte,
la tot ceasul
vei simţi că-mi eşti sortită
cu neprihănitu-ţi şarm.
Dacă zi de zi se-nalţă
spre buzele tale o floare şi mă caută,
of dragostea mea, of mie,
în mine se reaprinde focul,
în mine nimic nu se stinge şi nimic nu se uită,
dragostea mi se alimentează din dragostea ta, iubito,
şi veşnic ea va rămâne-n braţele tale
fără a se dezlipi dintr-ale mele.

(traducere Dan Costinaş)

Imagini de pe: photographyblogger.net şi ziuanews.ro