Ioana Belu 
M-ai invitat, amabil, la sărbătoarea zilei tale
Ştiind că o dai numai ca să mă vezi pe mine
Prinţ al deşertului şi-al caravanei de cămile,
Genunchii-mi tremură când mă gândesc la tine!
Ai preferat, fireşte, să îmi dai telefon
Să nu cumva să fie altcineva de faţă –
În cercul de prieteni, nonşalant senior,
Evoluezi discret, aristocratic, sloi de gheaţă.
Curtenitor şi calm, cu ceainicul în mână,
Din slăvi cereşti torni ceaiul de mentă în pahare
Perfectă gazdă-a noastră, în studenţească lume
Într-o garsonieră, în campus, pe-nserare.
La tine-acasă uşa nu-i niciodată-nchisă
Colegi, fraţi, cunoştinţe – stingheri, se tot perindă
Departe de-a lor ţară, în vise necuprinsă
Bătuţi de ploi şi vânturi, în nord, ei te colindă.
Din seara-aceea în care am fost marcaţi pe viaţă
Îmi amintesc doar umbre dansând în jurul mesei
La care, aşezată, vorbesc ceva cu tine
Şi mâna îmi atinge-o secundă a ta mână.
S-a arătat în zare un fulger printre stele
Şi am simţit cum plouă-n deşertul cel fierbinte
Şi-apoi cum ploaia dulce se-neacă înghiţită-n
Nisipuri mişcătoare, pe dunele rebele.
Purtăm de-atunci încoace pe mână-o cicatrice
De la instantaneea transfuzie de sânge
Prin care ale noastre destine-ncrucişate
Păstrează legătura, la mii de ani-lumină.
Imagine: Beatrice Anghelache, acrilic pe pânză
