Pledoarie pentru secund(ar)… (II): Cu Pina Bausch și Gigi Căciuleanu

„Dansurile, ca și visele, poate că nu sunt… decât câțiva pași pe un nor care trece…”

Gigi Căciuleanu

“Dance, dance, otherwise we are lost.”

Pina Bausch

Scriam zilele trecute despre „secund(ar)” și rolul său în viața noastră. Și fiindcă am deplasat discuția pe terenul artei, vorbind despre personajele secundare în literatură, voi continua acum cu mișcarea, cu dansul…

Prima oară când am sesizat importanța detaliului secund în dans a fost la premiera lungmetrajului Vorbește cu ea, în regia lui Pedro Almodovar. A fost filmul care mi-a prilejuit întâlnirea cu Pina Bausch, balerină, coregrafă, spirit clasic de expresie modernă; o extraordinară „făcătoare de dansuri”, ca să folosesc expresia sugestivă a lui Gigi Căciuleanu, el însuși balerin, coregraf (deși mărturisește că nu-i place acest cuvânt) și profesor de dans contemporan al Folkwang Ballet¹ din Essen-Werden, condus de Pina Bausch. Vorbim, așadar, de spirite înrudite, care mie mi-au prilejuit descoperirea dansului ca o constelație de gesturi secunde.

Când urmărim un spectacol de balet academic, ceea ce ne atrage atenția este corpul. Corpul în splendoarea formelor sculptural lucrate, corpul așezat în formule coreografice îndelung exersate, șlefuite, corpul suveran peste spațiul scenic, dominând decorul, libretul. Un corp rege! O altă formulă consacrată este aceea a „corpului de balet”, sugerând, de această dată, supremația corpului multiplicat, trupurile armonizate într-un ansamblu de mișcări atent sincronizate, menite să dea impresia de unitate în diversitate… Dansul modern pare să fi deschis spațiul dansului clasic spre o logică nouă, care acompaniază oarecum evoluția logicii cotidianului contemporan… Perifericul, „secundarul” ies în evidență, marchează mai bine spus un „exit” în afara decorului regizat, străpungând unitatea dinainte gândită din baletul clasic. Noi înșine trăim într-o societate (auto)eliberată de constrângeri (estetice, morale…), renunțând la etichetă, la coregrafia regulilor specifice „lumii de ieri”. Accentul cade acum pe detaliu; centrul de gravitate se deplasează spre periferie; secundarul este reabilitat; acum nu corpul întreg, ci o anumită parte a lui are misiunea de a-i da expresivitate; secundarul își intră în drepturi. Însă ca orice trecere, și această tranziție (în viață și în artă) este însoțită de riscuri. Fiindcă gestul secund(ar) trebuie să fie capabil să exprime intensitatea întregului, devenind, el însuși, o lume plină de sensuri noi… La periferia baletului academic, la marginea ființei, la extremitatea corpului, se deschide sfera unei libertăți depline, a improvizației. „Făcătorul de dansuri”, sau artistul dansator nu mai e cel care învață mișcarea, coregrafia transmisă prin tradiție; el devine cel care cercetează mișcarea, îi sondează, prin intermediul trupului, sensurile tainice, semnificațiile.

Café Müller, balet în coregrafia Pinei Bausch

sursa foto: www.dailymotion.com

…Acum câțiva ani am văzut Café Müller, balet în coregrafia Pinei Bausch a cărui premieră a avut loc în 1978. Inspirată de un episod tragic din viața artistei (dispariția într-un accident a celui pe care l-a întâlnit în spațiul anonim al unei cafenele), Café Müller recompune, în decorul unui bistro părăsit, spațiul interior al unei vieți golite de sens. Deși plină de scaune, scena cafenelei ne transmite senzația acută de gol. Un gol interior sufocant, sugerat prin contrast, adică prin aglomerarea scaunelor, a pereților despuiați de care femeile, orbite de golul pe care-l trăiesc, se lovesc haotic. Mă gândesc acum la studiul lui George Banu² despre spațiul „scenei goale” versus „scena aglomerată” de obiecte și tradițiile dramatice cărora acestea le corespund, în Franța și Germania… Centrul de greutate al coregrafiei Pinei Bausch, care ar putea fi descrisă drept cronologia unei dureri, e gestul: brațele oscilând între rigiditate și mișcări bruște, repetitive; palmele care dau naștere gestului periferic, lăsându-l asemenea unei amintiri fulgurante sau unei reminiscențe dureroase, suspendat, neterminat ori, dimpotrivă, dus la capăt într-o logică pe care estetica baletului academic ar traduce-o drept nefirească, distorsionată, chiar „urâtă”. În Café Müller, suferința este la vedere. Până și corpul care o poartă și o exprimă (Pina însăși a dansat la premiera din 1978!) e oferit vederii într-o rochie albă de satin, mai degrabă un giulgiu în care balerina pare să fi alunecat ca într-o cămașă de forță. Poantele, argumentul forte al baletului clasic, sunt abandonate în favoarea picioarelor goale, acestea putând să exprime vizual și gestual suferința fără ornamente. Corpul suferă odată cu mișcarea, prin mișcare, neoferind acesteia ca punct de sprijin decât trăirile interioare necenzurate. Și totuși, în ciuda libertății pe care o profesează, coregrafia Pinei Bausch își poartă, cu noblețe, ideea conducătoare, suverană. Corpul dezgolit, suferința nudă, acestea nu se manifestă haotic; logica interioară a gesturilor, chiar dacă născute din improvizație, e strunită de o idee unică și, în același timp, unificatoare. Ideea suferinței e într-un echilibru perfect cu suferința interioară, cu absența-sentiment a cărei emoție inspiră mișcarea. Gestica iterativă demonstrează acest lucru, nu lasă emoțiile noastre să rătăcească undeva departe, nici să se piardă risipindu-se, dizolvându-se în lumile anexe ale spectatorilor.

Café Müller, Pina Bausch

sursa foto: www.opalstreet.org

…La Pina Bausch, secundarul capătă forța de numitor comun. Experiența individuală își găsește expresie universală. Gestul devine mai mare decât corpul. Singularitatea unifică, asemenea acelei unități în diversitate specifică artei.

(fragment din Café Müller, Pina Bausch)

*

Pe Gigi Căciuleanu l-am cunoscut recent… Îi văzusem spectacolele, îi citisem cartea.… Mi-a atras atenția, ca și la Pina Bausch, ideea care eliberează mișcarea, conducând în același timp dansul, dându-i sens. „Gândesc, deci dansez. Sau, mai exact: dansez, deci gândesc”, spune artistul, parafrazându-l pe Descartes. Mobilitatea spiritului și a corpului sunt fețele aceleiași monede, o monedă în permanentă mișcare în jurul axului de rotire, de echilibru, de semnificație: ideea!… Reascult câteva interviuri, înregistrări mai noi sau mai vechi, revăd fragmente din diferite spectacole. Iarăși, ca și la Pina, mă gândesc la o posibilă comparație (care nu situează în termeni adversativi, nu-și propune să ierarhizeze, să sugereze contraste ci dimpotrivă, să evidențieze afinități) : am descoperit, și aici, „Corpul în Stare de Dans”³; un corp transfigurat prin dans, care-și capătă identitatea și sensul devenind „Mișcare Dansată” și materie dansantă… Gigi Căciuleanu spune, într-un interviu, că expresia „corp de balet” e o contradicție. Există doar balerini, entități individuale, în care dansul își găsește o expresie aparte… ca și la Pina Bausch, detaliul mișcării, gestul care se naște la periferia trupului, undeva la marginea ființei intră într-o constelație a secundarului; toate aceste gesturi au sens în ideea care le unește într-o singură semnificație. Dansul devine astfel „arta de a sculpta timpul cu corpul în mișcare”…cât de aproape ne duce acest gând de arta cinematografică a lui Tarkovsky care, la fel, e menită să „sculpteze în timp”…

Gigi Căciuleanu, Pasărea

sursa foto: www.comedie.ro

Urmărind un balet al lui Gigi Căciuleanu, având în minte reperele dansului clasic, te întrebi, ca și la Pina Bausch: care este structura, în ce constă? Construcția unei astfel de coregrafii este vizibilă pe cât poate fi o idee. Ea ține mai degrabă de teritoriul invizibil, de dimensiunea posibilului în care ființa devine dansând. Prin dans, dacă ar fi să-l parafrazez pe Noica, ființa își găsește ideea. Și e important să o găsească, altfel nu și-ar putea cuceri identitatea; sau „numele”, ca în lupta lui Iacob cu Îngerul… Visceralul, emoția propulsată în afară, sunt doar aparente. Dansatorul este propriul păpușar; sforile inteligenței care imaginează mișcarea, o anticipează și o proiectează, strunesc corpul și ghidează „Corpul în Stare de Dans”… L-ați văzut pe Gigi Căciuleanu în „Pasărea”? Mișcările coboară din însăși natura zborului. Zborul nu este model, materie primă bună de imitat pentru un artist care-l va stiliza, dansând ca și cum ar zbura. Nu, e cu totul altceva… o mișcare inversă care vine din zbor, planează asupra materiei numită corp și-l atrage în însăși ideea de zbor, de planare înțeleasă ca survolare a realității. Nu se dansează, se zboară, cu deplina luciditate a zborului de care numai spiritul uman e capabil…

Însă, pentru a reveni la farmecul gestului secund, m-a impresionat duetul Gigi Căciuleanu – Miriam Răducanu, într-un spectacol la TNB din 1998. Aici, mișcarea brațelor celor doi, acompaniindu-se într-un fel de octavă imaginară (o octavă a sentimentelor), creează impresia unei a treia persoane pe scenă. Acea persoană, mai bine spus acel corp zămislit numai din arhitectura mișcării, din materia impalpabilă a dansului. Un corp în întregime dans, care topește în mișcare ca realitate de sine stătătoare, corpurile celor doi. Și ca să închei cu un fragment pe care-l revăd, iar și iar… Mozartissimo, Messa Laudammus, spectacol în coregrafia lui Gigi Căciuleanu la Teatrul de balet Oleg Danovski din Constanța, având-o ca protagonistă pe Felicia Șerbănescu… O proiecție în oglindă a realității, în care partea compusă din gesturi iterative a corpului balerinilor din fundal devine oglindă a mișcărilor solistei (amintindu-mi mult de coregrafia Pinei Bausch la Orfeu și Euridice), undeva la granița a două lumi care coexistă, clasic și modern… În secvența Mica serenadă din același Mozartissimo, corpul își câștigă exuberanța cucerind puțin câte puțin spațiul desenat de două limite materiale, solide (uși sau pereți), două instanțe ale materiei cu care nu mai luptă corpul, ci dansul însuși, ideea de libertate care-l inspiră. Totul trimite la ceea ce începe acolo unde până și dansul ia sfârșit. Brațul în diferitele sale expresii indică o altă realitate, o lume secundă în care pătrundem odată ce reușim să ajungem la capătul dansului. Descopăr un dans ca un bildungsroman: desemnează un parcurs, are sensul unei deveniri, reflectă o creștere interioară, conduce către o descoperire. E ascensiune și „elevație”, cum spunea Akim Volinsky.

Spectacolul „Noche Bach“, în coregrafia lui Gigi Căciuleanu

și interpretarea Baletului Național din Chile

sursa foto: kissfm.ro

…La Gigi Căciuleanu și Pina Bausch avem de-a face cu lumi în care corpul și obielele solide coexistă, într-o logică răsturnată față de cea pe care o consacră cotidianul. În Requiemul lui Verdi (coregrafia Gigi Căciuleanu), o masă și un scaun capătă identitate, ies din anonimat din clipa în care coregrafia le asociază intim mișcării, dansului. De obicei, la o masă și un scaun, lumea stă. Ori aici, masa și scaunul încep să se miște odată cu corpul care, intrat în „Stare de Dans”, transformă totul în dans. Ne aflăm chiar în formula asumată a unei „teatru coregrafic”⁴. Locul cuvintelor e luat de mișcare, sensul limbajului e dus mai departe, extins, extrapolat prin dans. Dacă ne-am transpune într-o pictură de Dali, scaunul și masa din coregrafia lui Gigi Căciuleanu s-ar scurge precum ceasurile suprarealiste, sau ar dezvolta pseudopode cu care ar înainta pe scenă… Coregrafia dramatizează spațiul, face scena vizibilă într-un fel aparte (o decupează prin mișcările dansatorilor) și ne ajută, în cele din urmă să vizualizăm până și ingredientul ei diafan, invizibil: timpul. Mișcarea, dansul, se petrec pe scenă și în timp. Timpul aici înseamnă ritm, așa cum muzica îl traduce ca tempo. Dansul contemporan… în comparație cu baletul clasic, pare că nu are ritm. Ritmul e frânt, mișcarea e întreruptă, parcă aleatoriu. Sunt, de fapt, escale interioare în idee, inserții contemplative în țesătura densă a dansului. Escale pe care modernitatea (arta modernă!) își permite să le exprime, să le facă vizibile, acordându-le dreptul la existență. Escale pe care, în mod paradoxal, noi înșine nu ni le mai permitem. Trăim într-o lume sufocată de tehnologie, care ne tentează prin conformism și comoditate. Putem ajunge oriunde fără să ne mișcăm, avem la dispoziție lifturi și avioane, scări rulante, televizoare, internet… nu mai spun de felul în care acum ne mulțumim să străbatem numai virtual distanțele care ne separă unii de alții…

Spectacol de teatru coregrafic „Imagine all the people”, Gigi Căciuleanu

sursa foto: iasifun.ziaruldeiasi.ro

N-am putea oare să spunem că, într-o astfel de lume, dansul devine pentru fiecare dintre noi, exercițiul libertății și întâlnire privilegiată, acel paradis care se cere a fi recucerit, în permanență câștigat… Așadar….dansați, dansați, altfel suntem pierduți!

(Gigi Căciuleanu si Miriam Raducanu)