Literatura de azi 
Ca regizor de film, Vittorio De Sica (7 iulie 1901 – 13 noiembrie 1974) debutează în 1939–1940, sub influenţa lui Mario Camerini, cu Rose scarlatte (Amantul misterios sau Trandafirii roşii), în care el însuşi interpretează unul dintre roluri. Urmează: Maddalena, zero in condotta (Maddalena, nota zero la purtare) 1940; Teresa Venerdi (1941), film cu care începe o fertilă colaborare cu scenaristul Cesare Zavattini, unul dintre cei mai valoroşi autori de scenarii; Un garibaldino al convento (Un muşchetar la mănăstire), 1942; I bambini ci guardano (Legea inimii), 1942–1943, un amar film psihologic.
Maturizarea sa ca regizor de film coincide cu maturizarea ca actor de teatru – preferinţele sale îndreptându-se către un repertoriu prestigios: de la Beaumarchais la Carlo Goldoni, de la G.B. Shaw la Richard Sheridan. Continuă cu La porta del cielo (Poarta cerului), 1945. Dar esenţa talentului său de geniu fructificată cu vitalitate şi generozitate, cuceritoarele trăsături ale tipului italian, ale culturii italiene în genere, se regăsesc în următoarele capodopere ale neorealismului: Sciuscia (1946); Ladri di biciclette (Hoţi de biciclete), 1948, trei premii internaţionale, film pentru care a folosit numai actori neprofesionişti. Pretextul filmului este drama unui muncitor şi a familiei sale. Dar, în fond, reprezintă o radiografie dramatică, de rezonanţă tragică, a Italiei contemporane, un film despre iubire şi suferinţă; Miracolo a Milano (Miracol la Milano), 1951; Umberto D., 1952. Cu acest film, Vittorio de Sica şi neorealismul cinematografic ating din punct de vedere estetic culmea cea mai înaltă, o desăvârșită puritate. În mod bizar, filmul a fost un eşec financiar total. Iată, prin urmare, încă un argument că nu rentabilitatea financiară, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, determină şi valoarea estetică a unui film, a unei opere de artă, în general. Scenariul, scris de Cesare Zavattini, prezintă povestea unui pensionar care, copleşit de griji, de singurătate, decide să se sinucidă. Dar, în cele din urmă, renunţă. Ambianţa de sărăcie, dar şi de puritate, existenţa alături de tânăra îngrijitoare Maria şi de câinele său îl conduc spre sensuri mai profunde ale existenţei umane. Şi continuă să trăiască, ducându-şi mai departe, în anonimat şi cu multă demnitate, crucea suferinţei. Deşi melodramă, filmul a intrat în liga capodoperelor.
Următoarele două creații de excepţie ale neorealismului sunt Stazione Termini (Gara Terminus), 1953 şi Il tetto (Acoperişul), 1956, distinse cu numeroase premii internaţionale. Toate aceste filme compun o frescă a Italiei moderne, o epopee a sufletului italian.
După ce se îndepărtează de neorealism prin filmul din 1954, L’oro di Nappli (Aurul Neapolelui), o comedie cu o strălucită distribuţie, după povestirile lui Giuseppe Marotta, se reapropie de acesta odată cu La Ciociara (1960), după romanul omonim al lui Alberto Moravia, recompensat cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun film şi premiul Nastro d’Argento pentru Sophia Loren. Aici, interpretările actoriceşti (Sophia Loren, Jean-Paul Belmondo, Raf Vallone, Renato Salvatori, Andrea Cecchi) sunt mai valoroase decât ambianţa, atmosfera.
Dintre ultimele sale filme, se reţin: I sequestrati di Altona (Sechestraţii din Altona), 1962; Ieri, oggi, domani (Ieri, azi, mâine), 1963, film construit din trei scheciuri, substanţa lor coagulantă fiind duetul, duelul actoricesc a două talente de excepţie, Sophia Loren şi Marcello Mastroianni; Matrimonio all’ italiana (Căsătorie în stil italian), 1964, după piesa omonimă a lui Eduardo de Filippo; II giardino dei Finzi-Contini (Grădina familiei Finzi-Contini), 1970, după romanul lui Giorgio Bassani, Premiile Ursul de Aur şi Oscar; II viaggio (Călătoria), 1974, ultimul său film, după o nuvelă de Luigi Pirandello, două premii internaţionale, de această dată cuplul actoricesc fiind format din Sophia Loren şi Richard Burton.*
Imagini de pe: cinemagia.ro
*sursa: mirceadumitrescu.trei.ro
