Din neatenție

Încă de tânără, Rica mirosea a fată bătrână. Poate din cauza parfumului dulce pe care îl folosea, amestecat cu mirosul de seboree al părului şi cu cel al şoricarului cam nespălat. Ajunsese în America prin anii 70 şi rămăsese fată mare până la 67 de ani când trecuse în lumea celor drepţi neatentă, aşa cum fusese toată viaţa.

Rica, pianistă fără palmares, trăise singură într-o periferie din Boston şi era cunoscută de vecini prin ritualurile unei vieţi solitare şi austere. Avea ore fixe la care bea ceaiuri de plante cu pâine prăjită împuţind toată casa – pentru că de fiecare dată reuşea s-o ardă, sau la care îşi plimba câinele mereu bolnav – dar care avea să-i supraviețuiască şi pe care iarna îl îmbrăca în veste de lână. Avea doar două perechi de tenişi pe care îi purta cu rândul – pentru că avea monturi şi era zgârcită. E adevărat că uneori încălţa din neatenţie stângul de la o pereche şi dreptul de la cealaltă, dar cum erau destul de asemănătoare, nu se observa. Strângea tot felul de cupoane de reduceri pentru supermarket şi colectase tone de capace, cutii, borcane, pungi, tot felul de ambalaje – dar pe care nu avea să le refolosească vreodată. Casa era plină cu mii de tăieturi din ziare şi reviste cu sfaturi de sănătate şi diete pentru amânarea bătrâneţii – pe care nu avea oricum s-o mai apuce.

Rica era mulţumită de ea însăşi, deşi nu se putea lăuda cu mare lucru. Egoistă într-atât încât îşi percepea singurătatea ca pe o oază de linişte. Timpul îşi pierduse de mult semnificaţia. Trăgea de el cum voia, cât voia, lipsită de orice grijă şi responsabilitate. În apartamentul pe care şi-l cumpărase pe vremea când dădea ore de pian copiilor din familii bogate, abundau oglinzile. Rica adora să se uite în oglindă şi se plăcea de fiecare dată. Nici nu observase că îmbătrânise. Era de altfel renumită pentru lipsa ei de observaţie, trăia neatentă la oameni şi obiecte, concentrată doar pe ea însăşi. În şcoală, pentru că era mereu cu capul în nori şi nu părea să aibă vreun contact cu realitatea, era poreclită Zburătoarea. Şi de aici i s-a şi tras.

Nu era sociabilă deşi îi plăcea să fie băgată în seamă. Cu timpul renunţase să comunice prea mult cu oamenii. Se simţea bine cu ea însăşi, se uita în oglindă, vorbea singură în gând şi uneori chiar cu voce tare. Emigrase din întâmplare. Venise la Boston la un festival internaţional de pian şi acceptase într-o doară o bursă de doi ani dată de academia de muzică. Cum academia s-a oferit apoi să-i sponsorizeze şederea în America, Rica a acceptat din nou, mai mult din comoditate. De fapt nu era atrasă nici să rămână în Polonia, nici să se mute în America. Trăia în lumea ei, aceeaşi oriunde s-ar fi aflat.

Dar emigrarea îi picase mănuşă. Scăpase de familia care o plictisea, de discuţiile cu amici, colegi sau vecini pentru care nu avea niciun interes, de lamentaţiile lor interminabile legate de politică şi de existenţa de fiecare zi plină de privaţiuni. La Boston, cel puţin, era singură, nu o ştia nimeni şi nu era nevoită să socializeze. Americanii nu dădeau buzna să te converseze toată ziua despre nimic, aici fiecare îşi vede de treaba lui.

Pe la 35 de ani Rica a văzut pe viu primul bărbat gol şi i s-a părut îngrozitor de urât, cum stătea zgribulit în uşa băii ei, cu instrumentul atârnându-i între picioarele strâmbe şi păroase, aşa că s-a răzgândit, şi-a strâns energic halatul pe ea şi i-a spus să se îmbrace şi să plece, sub pretextul unei migrene apărute din senin. De atunci migrenele au continuat, iar bărbaţii au dispărut defintiv.

Dar nici egoismul şi zgârcenia, nici narcisismul, nu-i băteau neatenţia.

„Cel puţin la tine n-o să observe nimeni când o să dai în demenţă senilă. Că, până la urmă, asta ne pândeşte pe toţi”, i-a spus o vecină, emigrantă ca şi Rica din Polonia, şi ea sărită de 65 de ani.

Rica a privit-o pe deasupra ceştii de cafea fără s-o audă.

„Cine ne pândeşte?” a întrebat după un timp privind melancolică pe fereastră spre vârful copacilor îndoiţi de vânt.

Rica nu găsea niciodată nimic din ce căuta. Se uita la un obiect, dar nu-l percepea. Vecina o învăţase să întoarcă un pahar ori de câte ori nu găsea câte ceva, superstiţie venită tot din Europa de Est. Mesele erau pline de pahare cu gura în jos, doar că Rica uita până la urmă de ce le întorsese. Se lovea de lucruri prin casă aşa că era plină de vânătăi cărora nu le dădea însă importanţă. Îi plăcea când ploua, asculta radio şi dormita, deşi nu dădea atenţie la vreme. Se întâmpla să iasă îmbrăcată subţire când afară era răcoare şi să nu simtă frigul, sau gros când afară era cald şi să nu bage de seamă că transpira. Când pleca undeva, se întorcea de câteva ori pentru că mereu uita câte ceva. Îşi pierduse de nenumărate ori cheile, portmoneul, fulare, mănuşi, căciuli, ochelari, umbrele, acte, până şi paltonul. Sau câte un pantof, Dumnezeu ştie cum. Uneori depăşea visătoare uşa blocului în care locuia mirându-se ce departe era casa în ziua aceea de supermaket-ul la care se ducea zilnic de peste 30 de ani. Dar era fericită aşa cum era. Sau i se părea că e.

Cu vârsta, oaza de linişte a început să se zgâlţie. Dureri de spate, cataractă, apoi şoricarul – a treia generaţie – mereu bolnav, o nepoată din Polonia – singura cu care mai ţinea legătura – divorţase şi se gândea să vină să stea la ea un timp. Plus altele pe care Rica le considera tot necazuri: după căderea comunismului familia ei îşi recuperase averea confiscată, şi cum ea plecase în America, făceau presiuni să renunţe la partea ei. Rica se uita în oglindă bosumflată. De întors în Polonia nici nu se gândea, dar nici să dea cu piciorul la bani nu-i venea. Iar de nepoată nu avea chef, să vină pe capul ei şi să-i tulbure singurătatea.

O vecină ucraineancă o sfătuise ca ori de câte ori avea o supărare, să se ducă la biserică şi să se roage. Doar că Dumnezeu nu prea avea nici el loc în universul ocupat în exclusivitate de Rica.

– Dar cum să mă duc eu la biserică? Tu eşti catolică, dar eu sunt evreică, i-a răspuns Rica mândră.

– Şi ce-are a face asta cu Dumnezeu? Te rogi. Nu ne rugăm toţi la acelaşi Dumnezeu?

– Şi de ce să nu mă duc atunci la sinagogă?

– Treaba ta, du-te, dar s-ar putea să nu meargă. Eu nu ştiu cum e la sinagogă, dar pot să-ţi spun că la biserică funcţionează. Uite la mine, m-a ajutat întotdeauna. Nu trebuie să intri înăuntru, dacă nu vrei. E o biserică chiar la trei străzi de aici.

– Da? N-am văzut-o niciodată.

– Cum n-ai văzut-o? În faţa părculeţului.

– Care părculeţ?

– Ei, să nu-mi spui că nu ştii, e la zece minute de aici….

– A, părculeţul! Dar biserica?

– Clădirea înaltă din faţă, doar ai trecut pe acolo de mii de ori. Te duci în parc, te aşezi pe o bancă şi te rogi. Şi ai să vezi după aia! Reţeta e sigură, ascultă-mă pe mine.

Rica a dat suspicioasă din cap, dar cum i s-a îmbolnăvit şoricarul, decât să mai dea bani la veterinar, s-a dus în părculeţ să se roage. Printre frunzele copacilor privea cu coada ochiului clădirea impozantă de cărămidă roşie cu ferestre înguste şi turla ţuguiată. Trebuia să admită, bisericile aveau o frumuseţe a lor. Şi cine să ştie ce făcea ea acolo?! Poate că vecina avea dreptate. Tot un drac era. Dar Dumnezeu măcar să fie atent, s-o vadă, s-o asculte, că uneori și el pare distrat.

S-a rugat şi spre seară şoricarul se simţea ceva mai bine. A continuat să se ducă în părculeţ ori de câte ori era tulburată de vreo supărare şi ca printr-o minune lucrurile se aranjau. Sau aşa le percepea Rica.

Într-una în zilele se ruga ca de obicei privind spre turnul semeţ al bisericii când în părculeţ a apărut vecina şi s-a aşezat lângă Rica pe bancă. Stoluri de porumbei graşi zburau cu viteză din turnul clădirii pe aleile parcului şi înapoi. Aerul vuia sub aripile lor robuste şi copiii se fereau speriaţi. Rica şi-a scos din geantă un şerveţel în care avea înveliţi câţiva biscuiţi săraţi şi i-a întins şi vecinii unul.

– Nu se ştie de ce porumbelul a fost asociat cu pacea, e o pasăre destul de agresivă, i s-a adresat vecina. Dacă scapi un biscuite pe jos, să vezi ce se năpustesc toţi pe tine. Te lovește unul cu ciocul și dai ortu popii.

– Eh, lasă asta! Vreau să ştii că ai avut dreptate, funcţionează, i-a spus conspirativ Rica, fără s-o asculte.

– Ce să funcţioneze?

Rica a arătat pe muţeşte spre turla ţuguiată care se ridica deasupra vârfurilor copacilor.

– M-a ajutat.

– Ce?

– Biserica. M-am rugat și cum ai spus, a funcționat. Şi ce frumoase sunt bisericile astea! Nici nu se compară cu sinagogile noastre.

– A, te-ai dus până la urmă în părculeţul ăla? a răsuflat uşurată vecina.

– Despre care părculeţ vorbeşti?

– Cel de care ţi-am spus.

– Păi nu e ăsta?

– Cum să fie ăsta? Ţi-am spus, la trei străzi de-aici. Cel cu biserica.

– Şi aia ce e? a arătat Rica spre clădirea de cărămidă roşie cu turn la care se rugase conştiincioasă.

– Ei, cum ce-i asta?! E Poşta! s-a indignat vecina. Doar ai trecut pe aici de mii de ori.

-Poşta?

– Da, Poșta! Să nu-mi spui că te-ai rugat la Poştă?!

– Ba da. Dar să ştii că funcţionează. Eu zic că n-ar rost să te mai duci nici tu tocmai până la biserică. E prea departe și oricum tot una e…

Vecina s-a ridicat revoltată şi a plecat bombănind. De unde să bănuiască ce avea să se întâmple chiar în acea după-amiază?!

Rica şi-a strigat şoricarul să se întoarcă acasă. A aruncat ultimul biscuit, şi-a scuturat şerveţelul şi l-a băgat în buzunar cu gândul să-l mai folosească şi altă dată. În momentul acela câţiva porumbei agitaţi s-au năpustit să ciugulească firimiturile. Unul dintre ei s-a îndreptat cu toată viteza spre ea, Rica neatentă nu s-a ferit şi porumbelul a lovit-o în plin în arcada dreaptă. A căzut, s-a lovit de asflat, şi-a pierdut cunoştinţa şi în ciuda eforturilor medicilor, nu a mai putut fi salvată.

Ştirea despre femeia ucisă din neatenţie de un porumbel a fost dată şi la postul local de televiziune. Doar că nimeni nu i-a dat atenţie în avalanşa de ştiri care mai de care mai proaste.

(sursa foto: kitebike.ro)