Nimeni nu mai credea în minuni!…

– Pia, te consideri aptă să asculţi o poveste în care eşti implicată până dincolo de ce ţi-ai putea închipui!? Observ cum nici timpul, nici spaţiul şi nici liniştea n-au făcut minuni, totuşi… Vrei să tragi un fum? mă întrebă cu sinceră blândeţe, după ce şi-a aprins altă ţigară. Am supt din tutunul amărui-acrişor o dată, de două ori, de trei ori… Rezemată cu spatele de perna mare, înfăţată în alb, am închis ochii, pregătită să fac faţă unei mărturii căreia mă încăpăţânam să-i aflu gustul, al mierii, al sângelui, al putreziciunii:

– Odată şi-odată, trebuie să despicăm firele! Mizeria umană dincolo de faţadă. Dă-i drumul!

– Cam la sfârşit de februarie – am avut parte de-o iarnă blândă, cum au fost mai toate în ultimii ani – ai plecat cu Stamo şi Linus Măghiran – tipul ăla molatic şi nisipos care se pripăşise la editură la intervenţia nu ştiu cui – într-un week-end la Sinaia, cum procedaţi când amantul tău reuşea s-o păcălească pe nevastă-sa. De fapt şi ea şi tu îl detestaţi pe Măghiran, fiindcă nimeni nu ştia exact cine e şi cu ce se ocupă: corect, incolor, supus, genul de om care n-ar vrea să fie remarcat, însă odată lipit precum marca de scrisoare de ditamai editorul, nimeni nu-l mai putea ignora. Mulţi îl credeau paravan pentru escapadele lui Stamo cu tine, (să nu-mi spui că legătura voastră mai era pentru cineva un secret), în realitate Măghiran juca rolul îngerului negru, pe cât de inodor şi incolor la suprafaţă, pe atât de abscons şi viclean pe dinăuntru. Îl preocupau ezoterismul, energoterapia, acupunctura şi hipnoza… un veritabil enciclopedist al miturilor şi al lumii de dincolo. Petrecuse ani buni în China, Rusia, Tibet, unii spuneau c-ar fi un excelent clarvăzător şi terapeut, alţii îl socoteau histrionic şi imoral, mergând cu presupunerile mult mai departe. Personal, înclin spre întâia variantă. În orice caz pentru Stamo, la rândul lui un excentric, devenise indispensabil. Cred că-l folosea într-adevăr pe post de vraci!

– Leni, de unde ştii toate astea? Nicolas spunea că el şi Linus sunt fraţi de cruce, prezentându-l ca pe un umanist de înaltă cultură, un enciclopedist, un veritabil cercetător al vechilor legende universale.Cel puţin aşa îmi explica apariţia acestui tip în viaţa lui…

– De unde, de neunde, am aflat! Nu uita, sunt avocat şi nu unul oarecare, m-a readus la ordine, simţindu-se din nou stăpână pe teren. Dar să continuăm. Prin urmare, v-aţi îmbarcat toţi trei în maşina lui Stamo şi aţi pornit spre Valea Prahovei. Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cum s-au derulat evenimentele premergătoare accidentului. Cu cât aveam să aflu mai multe, cu atât mai dificilă apărarea.

– Apărarea cui? – am întrebat cu voce nivelată, însă inima îmi bătea atât de tare, încât mi-era teamă să nu spargă pereţii odăii.

– Fetiţo, ştii cum se spune: „ce face omul cu mâna lui nici dracu’ nu desface”. Apărarea ta, evident că trebuia să te apăr, erai nevinovată! Puteam să te las pe mâna şacalilor lui Măghiran şi ai nevestei lui Stamo? După accident ai zăcut două zile în comă profundă – într-un fel, repet, într-un fel – a fost bine, nu te-au putut târî prin tribunale. Asta se întâmpla la începutul lui martie, însă trebuia să rămâi în spital sub observaţie, deveniseşi amnezică. Abia pe la mijlocul lui aprilie ai scos primele cuvinte şi acestea au fost: „Vreau la Ef, vreau la Efffff!”- singura propoziţie cu subiect şi predicat pe care ai folosit-o. Doctorul Mayer te-a ţinut sub control întreaga perioadă, a decis că trebuie să-ţi respectăm dorinţa, dar asta numai după ce i-am explicat pe îndelete ce este şi unde se află Ef. Te-am adus cu o ambulanţă în noaptea de 6 aprilie, după ce am instruit-o pe Martha cu tot ceea ce era necesar să ştie… de fapt, nu foarte multe. Am ales camera de la parter, să te aibă sub observaţie. Piuţă dragă, nici nu bănuieşti cât de greu a fost… totul, totul a fost greu.

Şi-a aprins o altă ţigară, şi cum o priveam din profil, i-am zărit pentru prima oară ridurile fine din colţurile ochilor şi nasul uşor acvilin peste gura cu buzele cărnoase, pe care le moșteniserăm amândouă de la mama; obosită ori scufundată în gânduri, părea o madonă în supliciul unei nopţi de iarnă. Era melancolică, sau nemulţumită că o vârâsem în atâtea buclucuri?

– Leni, nu-mi aduc aminte de accident. În niciun fel. Sunt lucruri pe care ar trebui să le cunosc, însă tot ce poate încropi creierul meu nătâng, e că am fost, sunt, ori voi fi moartă. Te rog, povesteşte-mi cum s-a întâmplat, ajută-mă să leg odată şi-odată blestematele astea de fire pe care nu ajung niciodată să le pun cap la cap. Şi încă ceva, în aceste două, trei, patru luni de când sunt la Ef, de ce n-ai venit să mă vezi? Măcar odată…

– Ne-ai interzis categoric. În noaptea când am sosit, ne-ai trimis la plimbare încă de la uşă, abia dacă trecuserăm pragul. „Plecaţi şi să nu vă mai văd în viaţa mea!” urlai ca o nebună. Abia a reuşit Mayer să-ţi injecteze un calmant. Şi am plecat, ce era să facem? La două zile am tatonat prin Martha dacă e cazul să vin, a bâiguit ceva din care am dedus că nu-ţi aminteai aproape nimic, o pustietate a minţii. Ce să cred când tu întrebai „cine e domnul Marius,” Marius, care a stat nopţi la rând lângă patul de spital, făceam cu schimbul, când ai ieşit din comă s-a nimerit să fiu eu lângă tine. De bucurie, am urlat atât de tare încât s-au zguduit geamurile şi toate asistentele au ieşit pe holuri. Nimeni nu mai credea în minuni!…

Revenind la întrebare, îţi închipui că nu ştiam cum îţi merge? Când dormeai sau îţi făceai siesta, Martha îmi raporta zilnic ce se întâmplă. Lucrurile păreau pe drumul cel bun, te adaptaseşi perfect şi memoria începuse să lucreze… până aseară când a declanşat alerta: povestea ceva despre Lisandra, smintita care v-a acostat pe stradă şi-a început să delireze tot felul de inepţii. Ai leşinat şi Martha a intrat în panică, m-a sunat rugându-mă să vin imediat, ştia c-ai fost în comă… Şi iată-mă! Acum ne putem apuca, împreună, să descâlcim iţele, să „legăm firele”, cum spui tu.

– Vorbeşte-mi despre accident! Presimt cum o fâşie din viaţa mea s-a rupt acolo, dacă nu viaţa toată… Ce s-a întâmplat cu Nicolas şi Măghiran?

– Cu întrebările e simplu, la răspunsuri ar trebui să fac dovada supremului rafinament! Adevărul curat numai tu îl cunoşti, ai fost acolo, ai participat!

– Habar n-am! Ţi-am explicat, nu vrei să înţelegi! – am ridicat tonul, aşa cum nu o mai făcusem. Nu pricepi, tocmai acest moment crucial, acest gol de memorie mă năuceşte, mă torturează? Am încercat, evident c-am încercat să-mi adun gândurile, dar cum mă concentrez pe o fărâmă de luciditate, îmi ia capul foc, după care se dezlănţuie migrenele, sau dracu’ ştie ce sunt: tâmple dureroase, ţiuituri în urechi, tortura luminii şi greaţa, o greaţă ca o râmă ce urcă dinspre capul pieptului până în gât… După care vine frica, frica de-a nu muri… sau de-aş muri odată… E nedrept să trăieşti atât de jalnic!

– O să-ţi spun tot ce ştiu, ai cuvântul meu. Prin urmare, aţi plecat undeva la munte, nici nu mai contează, Sinaia, Buşteni, Predeal, în orice caz Stamo a ales un hotel pe cinste! Târziu, după cină, aţi dat o raită la bar, unde, împreună cu nelipsitul Măghiran aţi stat la taclale până spre dimineaţă. Odată ajunşi în cameră, în loc să vă culcaţi, cum ar fi fost normal, pe motiv de nu ştiu ce, între tine şi Stamo a izbucnit o ceartă atât de violentă, încât vecinii de palier au sunat la recepţie, rugând personalul să intervină; cu toată vânzoleala şi scandalul Măghiran nu s-a arătat.

Deşi mijeau zorii, furioasă şi probabil din ce în ce mai nemulţumită de felul în care evolua relaţia voastră, l-ai obligat pe Stamo să plecaţi imediat spre Bucureşti; poate de teamă, poate de ruşine, acesta a acceptat şi într-o jumătate de oră eraţi la recepţie, cu bagajele gata făcute; a plătit camera voastră şi a lui Măghiran; e posibil – asta am dedus eu – ca Stamo să-i fi dat un mesaj să coboare. Nu ştiu dacă ai reacţionat sau nu, însă din experienţa mea avocăţească ştiu cum iubirea stârneşte până la paroxism egoismul, iar egoismul nestins cu o şi mai mare iubire duce la ură. În dimineaţa aceea, în răcoarea munţilor, l-ai urât fie pe Măghiran, fie pe Stamo sau, femeieşte gândind, pe amândoi în egală măsură.

Nu se ştie de ce ai ales varianta Sinaia-Braşov-Cheia, după mine o cursă infernală cu serpentinele în zig-zag şi iluzia optică a brazilor care stau gata-gata să-ţi iasă în cale; probabil a fost o provocare, puţină adrenalină nu le strica celor doi bărbaţi mahmuri de alcool şi nesomn; i-ai cerut cheile BMW-ului şi ai condus tu. Probabil simţeai cum împingi lucrurile prea departe, însă cel puţin în acele momente ai fost învingătoarea!

– Stai, stai puţin, nu s-a găsit aparatul de fotografiat?! Ce s-a întâmplat cu el?

– Da, aveai un super Canon cu zoom optic la care foloseai uneori trepiedul. Căpătaseși o pasiune pentru flora şi fauna alpină, un poet care-ţi purta sâmbetele a folosit o imagine pe coperta cărţii sale de debut. Talentată!

– Of, Leni, Leni, dacă ne-am cunoaşte destinul…

– Deocamdată să lăsăm destinul să-şi facă treaba lui! Spune-mi te rog, îţi aminteşti ceva de un popas, undeva în zona înaltă a Cheii… un loc îngust şi prăpăstios? A cui a fost ideea? A ta? Sau pur şi simplu aţi căzut de acord?

– Mai mult ca sigur eu am cerut să ne oprim, mersul cu maşina pe serpentine îmi provoacă greaţă. Trebuia neapărat să respir aer rece, curat.

– Şi fotografiile, tot la ideea ta?

– Asta nu mai ştiu. După ce mi-am revenit, eu sau altcineva a propus să fotografiem Zăganul sau Ciucaşul acoperite de zăpadă, unul din vârfuri tăinuia pe jumătate răsăritul soarelui, un spectacol magnific, greu să mai prinzi aşa ceva în toiul iernii.

– Ai fotografiat tu sau unul din bărbaţi?

– Cu certitudine eu, „bărbaţii” arătau ca nişte cârpe stoarse. Să ne mai dezmorţim, am propus să facem o poză împreună, aveam trepiedul în portbagaj şi ar fi fost păcat să ratăm ocazia „trio-ului”… Eram extrem, extrem de nervoasă şi obosită!

– Surioară dragă, aici, destinul pe care-l invocai ţi-a jucat feste. Ai fixat trepiedul, ai fixat obiectivul pe distanţă şi luminozitate, apoi ai dat fuga să te aşezi între cei doi. Din păcate, aparatul a surprins exact momentul în care tu ai ajuns în faţa lor, însă n-ai mai avut timp să te întorci în următoarea fracţiune de secundă…Aflaţi chiar pe marginea prăpastiei aţi căzut în hău, ca şi cum o forţă nevăzută, poate chiar forţa gravitaţiei a manipulat echilibrul, dislocând surâsul mefistofelic al abisului. V-aţi rostogolit cam cincizeci-şaizeci de metri în adânc, sus, doar rocă şi pietriş, ceva mai jos brazii care nu mai aveau ce să atenueze; în capăt, albia săltăreaţă a unui pârâu de munte. Stamo şi Măghiran au murit pe loc, tu ai scăpat cu o entorsă, ruptură de splină şi un şoc cranio-cerebral; trupurile lor ţi-au folosit ca nişte veritabile airbaguri, altfel ai fi avut aceeaşi soartă. Au urmat zilele de comă, însă când ţi-ai revenit, ne-am dat seama c-ai rămas total amnezică. Abia acum îndrăznesc, fără prea mult curaj să spun, eşti bine.

– Bine… pe dracu’!…

(sursa foto: gelu11.ro)