Românul: hiperactiv

O energie ieşită din comun (dar nu şi inepuizabilă), un neastîmpăr simpatic, pînă la un punct, şi o permanentă nemulţumire de toţi şi de toate fac din Românul comunitar un ego neîncadrabil.

N-avem stare. N-avem răbdare. Sîntem agitaţi. Frenetici. Ne grăbim mereu, deşi întîrziem frecvent. Vrem să le facem pe toate în acelaşi timp. Şi nu putem. Fiindcă, de regulă, intervine ceva. Ceva absolut neprevăzut. Sîntem hărţuiţi. Probleme. Obligaţii. Primim şi dăm telefoane. Iar dacă nu, mesaje. Bombănim cînd sîntem deranjaţi. Şi, la rîndul nostru, dăm buzna peste alţii. Alergăm; gîfîim. Iar dacă stăm pe loc, vorbim, vorbim, vorbim întruna.

Dimensiunea contemplativă a individului, starea de armonie cu lumea şi cu sinele, „lenea” visătoare şi idealul cultivării grădinii interioare se pierd complet în mişcarea browniană, tipică spaţiului şi spiritului românesc. La noi, omul leneş este o apariţie de poveste, o excepţie grotescă de la ordinea dezordonată a existenţei. El trebuie dus de urgenţă la spînzurătoare. Nu că toţi ceilalţi ar fi din cale-afară de harnici, dar, pur şi simplu, ei nu pot tolera un oblomovism local. Ilie Moromete va fi un personaj uimitor pentru lumea noastră ţărănească şi pentru o întreagă critică literară care i-a decupat filozofia. Iată un ţăran care, în loc să pună umărul, osul la treabă, mai şi glumeşte, mai şi fumează în faţa casei, mai şi chiuleşte de la munca la cîmp, dîndu-se diplomatic pe după claie. Formidabil, domnule!

Fiind, cum spuneam, rareori mulţumit de ce fac şi ce nu fac ceilalţi, invidiindu-i ori snobîndu-i, bîrfindu-i la modul tradiţional sau înjurîndu-i pe forum sub pavăza anonimatului, subiectul psiho-etnic e totodată iritat de propria condiţie. Este obligat, forţat, constrîns, predestinat să facă nu ce-i place, dar ce nu-i place; să muncească nu unde vrea, ci unde se găseşte; să activeze într-un domeniu neconform cu aspiraţiile lui personale. Astfel că, la noi, vînzătorii de la chioşc se visează mari investitori, politicieni şi filozofi. Poeţii vor să fie moşieri. Vedetele de televiziune se cred scriitori. Filozofii vor să apară „pe sticlă” sau baremi o rubrică la un cotidian să aibă. Jurnaliştii vor să ţină restaurante. Iar proprietarii acestora, un răgaz dac-ar avea, ar putea scrie un roman cu tot ce li s-a întîmplat şi li se întîmplă…

Partea bună a acestui bovarism individual şi colectiv este că orice nouă experienţă poate fi şi trebuie încercată de Românul pe cît de activ, pe atît de curios. Mă despart, aici, de numeroşi analişti ai specificului naţional, care au subliniat – cred – mult prea apăsat „conservatorismul românesc”. În realitate, adaptabilitatea, flexibilitatea, supleţea noastră caracterologică se datorează tocmai curiozităţii şi mobilităţii unei structuri deschise, „liberale”, în permanentă navetă de la una la alta. Conservatorul nu are pulsul mărit.

Partea rea a acestei frenezii este că rareori ea se înscrie şi se grupează în interiorul unui proiect urmat cu tenacitate şi dus pînă la capăt. Mişcările noastre autocaracterizante sînt bruşte şi haotice, neorganizate într-un anumit ritm, ci rupte în secvenţe scurte, precipitate, de muncă disperată şi perioade, apoi, de apatie şi indolenţă căutîndu-şi alibiuri. Ne propunem fără să susţinem. Începem multe, continuăm puţin(e) şi abandonăm repejor, sub povara împrejurărilor potrivnice.

Ah, dar ce mai îmi place să trăncănesc despre ceea ce voi face! Cînd? Curînd…

O să vedeţi voi. O să v-arăt eu.

(sursa foto: mesagerulromanesc.info)