O fată din Bistrița

Aseară, când am coborât în Bistriţa, nu aveam zare de leu românesc în buzunar, nimic, și era ora unsprezece seara, o oră la care îţi cam piere simţul umorului. Din autogară, m-am avântat pe jos spre un hotel unde pe vremuri m-am mai oprit o dată. Ce-i drept, ştiam drumul.

Avansam spre hotel, târându-mi genţile după mine, înfruntând ploaia şi teama din suflet că degeaba mă duc la hotel, că nimeni nu o să vrea să mă cazeze fără bani, că mai bine aş face cale întoarsă, mai bine să mă reîntorc în sala de aşteptare din gară şi să aştept acolo răbdător ivirea zorilor, când îmi voi putea schimba euro în lei româneşti şi atunci da, atunci aş putea să mă duc la hotel şi să mă cazez şi să dorm pe săturate, oricât aş dori. Aşa aş fi şi făcut dacă nu aş fi fost rupt de oboseală, dacă nu aş fi avut plumb în pantofi şi nu aş fi vrut foarte tare să-mi culc capul pe o pernă, pentru că, de ce să mint?, eu nu pot dormi pe scaunele reci şi aspre din gări. Nu mai pot. În tinereţe, da, puteam. Atâtea nopţi am rămas în gări şi în parcuri, dar acum nu mai vreau să rămân, pentru că nu mă prinde somnul când îmi lipesc capul de spătarul algid al scaunului. E adevărat că un gând mă îndemna să încerc, că, mai ştii, poate de data asta mă va lua somnul. Dar nu am cedat şi am mers mai departe.

Dupăiam însă spre hotel, fără prea mari speranţe în suflet.

Dar în timp ce lipăiam pe strada Republicii, cu genţile grele după mine, mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute şi să nu mă lase de izbelişte.

Am deschis uşa hotelului, dar ştiam că ceea ce făceam eu era absurd, pentru că nicăieri în lume nimeni nu-ţi va da o cameră, fără să o poţi plăti pe loc, cu bani gheață. Ceea ce făceam eu era să încerc marea cu degetul. Era o mare nebunie.

Afară ploaia se dezlănţui, răpăind cu o putere şi mai mare în uşa pe care am închis-o în urma mea. Vrombajul ei răsuna şi în holul hotelului.

I-am explicat fetei de la recepţie ce vreau, cu privirile într-o parte ca să nu-i văd dispreţul din ochi atunci când mă va trimite înapoi în ploaie şi în hăul nopţii. Răspunsul ei însă a fost da. Mi-a dat o cameră single, fără bani, la etajul doi, cu baie înăuntru, cu WC, cu nişte cearceafuri sidefii ca neaua şi fără să se întindă prea mult la vorbă. Mi-a dat cheia fără să-mi ia gaj paşaportul sau bancnotele de euro.

Nu mi-a luat nimic. Pur şi simplu mi-a dat cheia şi mi-a urat noapte bună, zicându-mi că nu vede nicio problemă în faptul că-mi voi plăti camera a doua zi dimineaţă.

A doua zi mi-am schimbat banii şi am revenit la recepţie ca să-mi plătesc cazarea şi nu am văzut-o pe fata aceea deosebită. În locul ei, erau alte fete, care nu știau de problema mea.

Pe când îmi scoteam banii din portmoneu şi-i întindeam unei alte fete de la recepţie, mă gândeam la fata de aseară, care a avut atâta încredere în mine că nu a mai rămas să verifice dacă o să-mi plătesc şederea la hotel sau nu.

Nu-mi venea să cred că pe lumea asta mai pot fi asemenea oameni buni la suflet. Dar sunt. Şi unul dintre ei trăiește în Bistriţa.

Și o cheamă… Nici măcar nu știu cum o cheamă.

(sursa foto: romania-travel.biz)