Un eșec de femeie

La umbra Castelului Corvinilor sunt câteva case în vesela culoare gri-mânjit de deceniile în care furnalele scuipau funingini, făcând complet superflu sfatul de a nu fuma. Într-una dintre aceste case se afla atelierul în care, în fiecare zi de luni, o adolescență întreagă, o ceată de fete din generația mea veneam să ne petrecem 4 sau 5 ore (depinde dacă venea inspecția), împungându-și degetele cu acul cu care străpungeau etamina. Etamina asta era o pânză ciuruită multiplu și simetric, cu găurele minuscule, de la mama ei din fabrică. Noi urma să o transformăm în fețe de mese, șervețele și perinițe, muncă de mare răspundere care integra liceenele cu producția. Cu aia casnică, după cum se vede. Nu m-am dumirit niciodată de ce se întâmpla asta sau doar asta, în plin comunism, odată ce urma să devenim oameni ai muncii, la fel ca și băieții. Când am ajuns profesoară, comunismul era mai avansat și mai integrat cu producția de fabrică. Fetele mele mergeau în practică, o săptămână din patru, la Întreprinderea de Mașini și Utilaje unde lucrau cot la cot cu băieții: sfredeleau metal, înșurubau, dădeau cu mopul sau făceau hârțogăraia de atelier, fiindcă pe maestru îndeletnicirea asta ultimă îl plictisea de moarte.

Migală. Nouă ni se cerea migală. Cu alte cuvinte, trebuia să înfigem acul cu mulineuⁱ de câteva sute de ori în găurele, în direcția Crucii Sfântului Andreiⁱⁱ, astfel încât pădurea de cruci minuscule/migălite să alcătuiască: borduri, trandafiri, panseluțe, struguri, o mierlă, ceva. Mă rog, ceva frumos. La sfârșitul anului urma să defilăm cu cele mai reușite dintre creațiile noastre de textiliste la Casa de cultură a municipiului, să le așezăm pe standurile dintre coloanele monumentale, cu numele nostru. Curată revoluție! De obicei, în marile muzee ale lumii, creația femeiască textilă, tapițeriile și broderiile, are în dreptul semnăturii: autor anonim. Mileurile și fețele de masă erau o dovadă vie că suntem ce au fost bunicile noastre, deși trebuia să fim și ce ne sunt frații sau tațiiⁱⁱⁱ. Musai să fim și păstrătoarele tradiției. Comunismul a inventat femeia Shiva cu miriade de mâini în care să poată țină simultan sau succesiv, cine mai știa: freza sau raboteza, maneta de la macara, cartea, eprubeta, copilul, telul, aspiratorul, sapa, ligheanul, acul, cârpa de praf, volanul, inclusiv cel de tractor, dar și broderia. Și, pe deasupra, mai eram și incomparabil mai fericite decât cele mai multe femei occidentale care sufereau de angoasa casnicei cu studii, așa cum am aflat foarte târziu și complet inutil, după ce a crăpat comunismul, din lecturile mele din feministele marxiste americane.

Lucrul de mână a fost mereu marele meu eșec. Bunica a încercat să mă învețe să fac dantelă. Mileuri de dantelă. Am făcut unul singur pe care mama l-a păstrat ca pe sfintele moaște, să demonstreze viitorului meu soț că m-am străduit, iar mie că m-am străduit puțin și foarte prost. Cred că mai mult spor a avut străbunica atunci când a încercat să mă învețe să torc și să țes. Toate trei au sperat. Au sperat că o să iasă din mine o femeie de toată isprava. În gimnaziu, obsesia străbuniceasco-buniceasco-maternă a fost preluată de stat, prin programa școlară. Am scăpat de ea mergând la Școala de Arte Plastice, așa cum alte colege au scăpat mergând la Școala de Muzică. Eram scutiți prin lege, noi, fetele, de orele de cusătoreală, și ei, băieții, de orele de traforaj. Însă toți acești nevolnici am ajuns la liceu fără niciun exit. Unul dintre colegii mei de la Arte Plastice a rămas corijent fiindcă a produs o caricatură de ciocan și, ca prostul, s-a mai și contrat cu „maestrul”. Pe mine și pe celelalte anti-talentate ne-a tolerat „maestra” (e singura situație în care era folosit acest apelativ pentru femei). Noi aveam o tovarășă de treabă. Ne ținea acolo, lipite de scaun, cale de patru ore, să încropim niște mierle sau roze mutante, făcute cu tehnica: punctul în urma acului (ce memorie am!!), ceva mai ușor decât cruciulițele. Țin minte că uneori era așa de cumsecade, încât, ca să fiu și eu de folos cu ceva, mă punea să citesc cu glas tare romane, în timp ce colegele mele talentate făceau capodopere de măiestrie. În zilele de inspecție îmi spunea să rămân acasă. Îi era tare rușine cu eșecul ei pedagogic.

Odată m-am ambiționat, cred că mai degrabă ca să nu îi fie mamei jenă la sfârșitul anului, la expoziția de la care inepta de fiică lipsea. Am făcut un trimestru întreg, în completă asumare, o față de pernă cu un model combinat între opart și culori psihedelice, ultimul stadiu la care ajunsese evoluția artelor vizuale la începutul anilor 70. Efectul vizual era fabulos, cel puțin după părerea mea, cu condiția să nu te apropii ca să vezi detaliile de execuție, care, în opinia cunoscătoarelor, erau un dezastru. Tovarășa Maestră m-a înțeles. Era și ea mamă a unui coleg și știa cum s-ar fi simțit să îi lipsească pânza de bomfaier a fiului de la expoziția anuală.

Familia femeiască și orele de lucru manual au încercat să facă din mine o femeie cât se poate de întreagă. Tata și școala au încercat să facă din mine și un adevărat bărbat. De băieți nu trăgea nimeni să devină femei adevărate. Cinstit, pe atunci eu speram să reușească cea de-a doua încercare: a tatei în tandem cu școala, atât de mare era presiunea că, fără lucru de mână pe etamină, ești un eșec de femeie.

(foto: „Punct în urma acului”; sursa: youtube.com)