Literatura de azi
Adio, vară! (Adrian Păunescu)
Adio, vara pleacă-n ascunzişuri,
Noi suntem gata de-a cădea–ntr-o carte,
Şi de-a mai lăcrima către pietrişuri,
De dor de tine şi de dor de moarte.
Din fructe coapte picură alcoolul,
Nimic nu mai rămâne cum fusese,
Ce cosmic iese dintre ramuri golul
Penultimelor tragice regrese.
Şi va veni şi ultima rafală,
Dar nu-o vom apuca-o, nu e şansă,
Când în ninsoarea imaterială
Bolnavii lumii vor cădea în transă.
Ci noi atâta am putea decide,
Inconștienți şi triști ca prima oară,
Prin fumurile toamnelor putride,
O carte pentru voi: adio, vară!
Pastel – Adio, pică frunza (George Bacovia)
Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine, –
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.
Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare –
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare…
– Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică.
Şi spune-mi de ce -i toamnă
Şi frunza de ce pică…
***
Sfârșit de vară (George Topârceanu)
Dacă liniștea pădurii adormite
Nici o veste de-altădată nu-ți trimite
Și pe freamăte pornite de departe
Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,
Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar
Printre galbenele rariști de stejar,
Cu sfioase campanule și sulfine,
Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine.
Dulce zumzet somnoros şi ireal
Să ne cheme spre poienile din deal.
Taina liniştii înalte să ne fure
Prin cotite luminişuri de pădure
Şi la umbră să ne-mbie mai târziu
O clopotniţă de aur străveziu,
Legănând deasupra creştetelor noastre
Licuricii înălţimilor albastre…
Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,
Să trăim în clipe lungi acelaşi vis.
Foi uscate-n jurul tău să cadă rar,
La ureche să-ţi descânte un bondar
Şi cum stai cu ochii-nchiși pe jumătate,
Soare galben printre ramuri nemişcate
Să-ţi învăluie-n tăcere şi-n lumină
Fruntea mică de domniţă bizantină.
*
Iar la-ntoarcere, să trecem prin păşuni
Şi prin funduri de livadă cu aluni,
Printre garduri fumurii şi solitare
Ce se uită-n urma noastră cu mirare…
Şi din treacăt, ici şi colo, să culegi
Sânziene cu tulpinele întregi,
Margarete, scânteioare şi aglice,
Un buchet de flori orfane şi calice,
Lung în coadă şi ghimpos şi cu ţărână.
La plecare să-l ţii falnic într-o mână,
Dar cu vremea, desfoiat, să-ţi pară greu
Şi la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu…
O şopârlă pe cărare, lângă noi,
Speriată să foşnească dintre foi
Şi să stea, să vă uitaţi o dată bine,
De departe, tu la ea şi ea la tine,
Tu de sus şi ea din pietrele fierbinţi,
Amândouă serioase şi cuminţi.
Mai încolo o crenguţă de mălin
Ori un ghimpe să te-ntârzie puţin
Şi purtând de-a lungul văilor prin ţară
Vestea nouă a sfârşitului de vară,
Flutur mic, într-o lucire de-asfinţit,
Să ne-ntâmpine din ţărînă grăbit,
Cu rugină pe albastre aripioare
Ca o veştedă petală de cicoare.
***
Vară de septembrie (Marin Sorescu)
Cu mâna sub cap şi visând
Aflu că e toamna frumoasă
În oraşul acela (acesta)
Dar nu pot să-i văd frunzele încă verzi.
Prefer acest anotimp de visare
„Eşti ca o minune
Pe care mi-a făcut-o cineva cadou.”
Aş fi vrut să spun eu asta.
Nici nu ştii ce inspiraţie zace în tine,
Poezia ta doar că trebuie scrisă, există,
Trebuiesc ochi care s-o vadă
Şi mai ales un suflet, ca o pâlnie …
De crater, gata să te absoarbă …
Să te strecoare înăuntru spre focul care mocneşte …
(„Ţi-am pus puncte, puncte”)
(„Lasă-le acolo, că nici nu ştii
Când ai nevoie de ele”.)
Ai un profil de zeiţă antică,
De zeiţă contemporană,
Venind însă din antichitate – aşa în profil venind,
Să te vadă secolele –
Şi să te prind eu în braţe.
Să nu cazi, în final, şi să-ţi ciobeşti nasul,
Ori să-ţi rupi mâna
Ca ciunga aia. Cuibăreşte-te lângă mine.
Dogoarea ţi-e absolut contemporană,
Sunt contemporan cu dogoarea ta,
Şi toate gesturile tale
Sunt pentru mine, parcă îmi trimit bezele
Confiscând statuia „Să scriu?”
„Scrie, dacă mai poţi”
Eşti foarte bine alcătuită, dăltuită.
Anul acesta toamna va veni la fix oare?
(texte selectate de Odilia Roșianu)
(sursa foto: opiniatimisoarei.ro)
