Zidurile politeții (II)

„Nu avea nici o importanţă, dar ei ar fi dorit totuşi să o identifice, le-ar fi uşurat întrucîtva inimile. Dar nimic în India nu e identificabil, însuşi faptul de a pune o întrebare face ca lucrurile să dispară sau să se preschimbe în altceva.” Îmbietoarea şi totuşi distanta Indie a lui E. M. Forster oferă tărîmul propice unei căutări poetice, fără ţintă precisă şi fără certitudini confortabile: „Mă izbesc de ceva ce nu pot pricepe”. Bizară fata morgana ce îşi exercită farmecul frust cu intermitenţe, în salturi, printre răbufniri de ostilitate ori insipide reprize de indiferenţă, India imaginată de E. M. Forster scapă oricărei definiţii, respinge răspunsurile facile şi nutreşte doar întrebările ce o multiplică şi o metamorfozează necontenit. O călătorie în India este, în pofida limpezimii stilului, un roman al nesiguranţei, al provizoratului, al nelămuritului, fie el „lipsit de vrajă” ori irizat de o scînteie de mister. Aşa cum Adela Quested nu(-şi) poate explica şi nici elucida ce s-a petrecut realmente cu ea în obscuritatea unei peşteri din straniul complex Marabar, nimic nu se cristalizează într-o formă sigură în romanul lui E. M. Forster. Tentativă de viol, ofensă, frustrare ori răzbunare a călăuzei pălmuite de Aziz sau simplă halucinaţie, hărţuire sau învîrtire în gol, pe fondul unei sperieturi induse de năucitorul ecou ce se propagă invariabil în întunecimea grotei, orice răspuns este posibil, în marja de indecidabil menţinută cu abilitate de romancierul nuanţelor incerte. Dincolo de faptele neîndoielnice, cu consecinţele lor irecuzabile, ce se înlănţuie în liantul epic al romanului, miza ascunsă, esenţialmente modernă, a romanului lui E. M. Forster este captarea ambiguităţii ce învăluie imprevizibilele şi incontrolabilele relaţii umane, discreta „undă de melancolie ce lunecă” prin preajma personajelor sale, de altfel destul de rezervate, infuzîndu-le un discret parfum liric, o suavă adiere de irealitate: „Dar o undă de melancolie lunecă acum asupra lor, ca şi în alte ocazii; umbra umbrei unui vis se lasă peste preocupările lor clar definite, iar obiectele nevăzute vreodată păreau mesaje dintr-o altă lume.”

O călătorie în India împleteşte cu migală ţesătura de convenienţe rigide ce încorsetează personajele în tiparele previzibile ale unor relaţii convenţionale şi, totodată, destramă cu subtilitate ochiurile ei mai strînse sau mai laxe, lăsînd personajele să alunece în afara zonei lor de confort, să „scape din plasă şi să se întoarcă spre oamenii” din preajmă, într-o încercare mereu reînnoită de înfiripare a unor conexiuni, oricît de fragile ori de efemere. India pare cel mai neprielnic spaţiu pentru astfel de nesăbuinţe: în absenţa discreţiei care protejează viaţa particulară, „convenţiile aveau aici mai multă putere” şi orice relaţie dobîndeşte un aer artificial, întrucît „orice faptă omenească are în Orient şi o nuanţă oficială”, iar „acolo unde domneşte o atmosferă oficială orice relaţie omenească suferă”. Orice tentativă de apropiere pare sortită eşecului, întrucît sfidează „spiritul pămîntului indian care încearcă să ţină oamenii separaţi în compartimente”. Sînt posibile întîlniri răzleţe, spontane, superficiale, precum „văpaia trecătoare” aprinsă de partida de polo dintre doctorul Aziz şi un ofiţer britanic, care se consumă înainte ca amorţita conştiinţă a diferenţelor culturale dintre cei doi „să apuce să-şi exercite otrava”. În schimb, tentativele invazive, forţate, căutate cu orice preţ, precum naiv-declamativele speranţe ale Adelei în posibilitatea unei „frăţii universale”, au o inhibantă notă de falsitate ce compromite din start comunicarea autentică, blocînd dialogul firesc ce se înfiripase între ea şi Aziz, o fugară replică nepotrivită fiind suficientă pentru ca mintea acestuia să se închidă precum „o scoică”, ruptura să se producă, iar avalanşa de confuzii să scape de sub control: „poate că e inutil ca oamenii să încerce a înfăptui o unire, căci printr-o asemenea încercare nu fac decît să lărgească prăpastia dintre ei.” În India, răul „părea să aibă o existenţă proprie, deosebită de faptele şi de vorbele oamenilor”, „zidurile politeţii” întorc vorbele în gol, punţile arcuite în pripă se fisurează pe neaşteptate, cu ecouri corozive ce subminează orice inocentă tentativă de comunicare, neînţelegerile se amplifică şi se propagă incontrolabil, distorsionînd intenţiile iniţiale: „Acum n-ai cum să opreşti ecoul. Sunetul original poate să fie inofensiv, dar ecoul este întotdeauna rău.” Însă tocmai această imprevizibilitate îl seduce pe E. M. Forster, care nu urmăreşte să transpună anemice conversaţii mondene – „India nu e un salon” – , ci e atent la fluctuaţiile neprevăzute ale raporturilor intime dintre oameni, cu tensiunile, discrepanţele, diferendele, orgoliile şi nelămuririle inerente, cu sclipirile evanescente ale unor iluzorii momente de înţelegere: „Fiecare dintre ei era prea mîndru ca să strîngă mîna celuilalt, dar nici unul nu şi-o trase înapoi, şi o falsă armonie coborî asupra lor, tot atît de limitată şi de trecătoare ca lumina pe care o dă licuriciul. Avea să dispară într-o clipă, poate pentru a se ivi din nou, dar întunericul este unicul lucru durabil. Iar noaptea ce-i înconjura, deşi părea absolută, avea ea însăşi o unitate falsă, fiind subminată de razele zilei care răzbăteau de jur împrejur la marginile Pămîntului şi de stele.”

Fineţea nervurilor epice ale romanului lui E. M. Forster se pliază pe delicatele fulguraţii poetice, care surprind evanescenţa unor trăiri incandescente, pîlpîirile incipiente ale unor prietenii posibile, delicatele „adevăruri ale sufletului” ce irump din senin, dar şi vuietul surd al prăbuşirii unor iluzii sau tăcerea ce „se spărgea în mici cioburi de nelinişte” în faţa „viermelui nemuritor” al morţii. Izolate în celulele de sticlă mată ale propriilor obsesii, prinse în „coconul” lor de moravuri şi stereotipii, însingurate şi plictisite, „fără să simtă nimic deosebit”, personajele lui E. M. Forster par amorţite, apatice, paralizate mental şi, mai ales, emoţional, fie complăcîndu-se în blazare, fie exagerîndu-şi reacţiile „în speranţa de a-şi justifica propria existenţă”: „Înăuntrul învelişului său compus din muncă sau obligaţii sociale, spiritul omenesc moţăie aproape tot timpul, înregistrînd deosebirea dintre plăcere şi durere, dar nici pe departe atît de acut pe cît pretindem noi.” Călătoria la peşterile Marabar îi pare plicticoasă Adelei Quested, în pofida entuziasmului mimat, de abia rememorarea acelei zile, la tribunal, în procesul intentat lui Aziz, printr-o ieşire din sine însăşi, transformă plimbarea anostă în ceva „frumos şi plin de tîlcuri, deşi tot timpul fusese oarbă la acele frumuseţi”: „Adela se afla în acelaşi timp în ziua aceea şi în afara ei, şi această dublă prezenţă îi dădea o neînchipuită strălucire.” La polul opus se află experienţa doamnei Moore, care se închide într-o cochilie de tăcere, pierzîndu-şi complet interesul faţă de cei din jurul său, după ce întrezăreşte, în obscuritatea cavităţii de granit a peşterilor Marabar „ceva foarte vechi şi foarte mic. De dinainte de timp, ba chiar de spaţiu. Ceva grosolan, incapabil de generozitate, însuşi viermele nemuritor”. Ca într-o anticameră a morţii, doamna Moore ascultă în imemoriala inimă de piatră a peşterii invariabilul „buum” ce se propagă indiferent dacă se rostesc cuvinte josnice sau poezii înălţătoare, ecoul monoton, imposibil de romanţat, ce „despoaie infinitul şi eternitatea de măreţia lor, singura calitate care le face accesibile oamenilor”: „Se crede că viziunile invită la profunzime, dar… Aşteaptă numai pînă vei avea una, iubite cititor! Şi abisul poate fi meschin, şarpele eternităţii poate fi făcut din viermi.” Într-un final, sub „vraja ce se consumă singură” în sala tribunalului, diafana „stafie” a doamnei Moore, care tocmai murise într-o cabină a vaporului care o purta spre Europa, reapare într-un ecou misterios, prin indianizarea numelui ei în formula incantatorie „Esmiss Esmoor”, ce se propagă pe buzele indienilor exaltaţi de prietenia pe care aceasta i-a arătat-o lui Aziz.

În India lui E. M. Forster nimic nu e definitiv, nici zidurile separatoare, nici punţile unificatoare, orice se poate uşor metamorfoza în contrariul său, iar cîteodată şi ecourile pot fi de bun augur. Iar India, oricum, nu este nici pe departe doar „buum”-ul insidios din abisul întunecat al grotei: „Va să zică, gîndeai că ecoul era India; ai crezut că peşterile Marabar sînt totul?” E. M. Forster construieşte cu naturaleţe şi sensibilitate un roman al relaţiilor razante, fluide, incerte, fragile, evanescente, ce se (dez)leagă pe nisipurile mişcătoare ale unei Indii în care nimic nu este ceea ce pare a fi şi totul se preschimbă necontenit: „În spaţiu, lucrurile se ating. În timp, lucrurile se despart!” O călătorie în India propune o dublă perspectivă, punînd în cumpănă unicitatea tangenţelor de-o clipă cu divergenţele adîncite de corozivul flux temporal, suprapunînd caleidoscopic multiplele faţete complementare care alcătuiesc „lumea aceasta contradictorie şi plină de ecouri”.

E. M. Forster, O călătorie în India, Traducere din limba engleză şi note de Liliana Pamfil-Teodoreanu, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 336 p.   

(sursa foto: telegraph.co.uk)