Când motanul domnișor îl săruta pe șoarece în botișor

Un alt tip de formulă ia naștere prin apariția unui al șaselea element care este purtătorul negației (non-V). Iată variantele noului element:

„Când se potcovea puricele cu 99 de oca de fier”
„Când puricele zbura (urca) în slava cerului”
„Când se încălțau puricii cu găoci de nucă”
„Când puricii mergeau la rugă”
„Când mâncau șoarecii pe pisici”
„Când erau mai nevoiași ăi voinici”
„Când se coceau ouăle în gheață”
„Când noaptea (sara) se făcea de dimineață”
„Când trăiau peștii pe uscat”
„Când trăia lupul prin sat”
„Când făcea plopul pere și răchita micșunele”
„Când dădea salcia roadă”
„Când (se) scria musca pe perete”
„Când avea ursul coadă”
„Când se băteau urșii în coade”
„Când se luau de gât lupii cu mieii”
„Când era lupul cățel și se țineau oile după el (și se jucau copiii cu el)”
„Când lupii cu oile în staul se culcau”
„Când peștii cei mici înghețau pe cei mari și lumea le zicea tâlhari”
„Când se băteau munții în capete”
„Când erau mai înalți îi pitici”
„Când cerul era aproape de pământ”
„Când ciobanii cu împărații și craii la masă verde ospătau”
„Când se punea cocoșu de clocea”
„Când umblau ursitoarele prin lume”
„Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ”
„Când purecii în cer zburau și pe sfinți îi chișcau”
„Când erau muștele cât găluștele de le prindeau vânătorii cu puștile”
„Când se ducea șoarecele la mâță și-o gâdila sub țâță”
„Când motanul domnișor îl săruta pe șoarece în botișor”
„Când toate animalele laolaltă trăiau și ele vorbeau”
„Când râurile erau de lapte și malurile de mămăligă”
„Când se coceau merele pe toate gardurile”
„Când leul se făcu miel de se jucau copiii cu el”
„Când lupul era oier și ursul cimpoier”

Variantele noului element neagă veridicitatea întâmplării ce urmează a fi povestită. Astfel înainte de a începe basmul propriu-zis, povestitorul își califică narațiunea drept o ficțiune; cele 35 „determinări temporale” au unul și același sens: niciodată¹.

Acest sens se poate contesta la unele elemente, întrucât este mai puțin categoric, chiar mai puțin evident, tonul de glumă, ironic, tonul de parodie lipsind sau atenuându-se. De pldă în cazul elementelor 25 și 26 putem accepta sensul „demult”. În primul rând, aici este vorba de o credință, posibilitatea ironiei fiind exclusă. În al doilea rând, formula care are în componența ei elementele 25 și 26 va începe un basm unde eroii se vor întâlni chiar cu ființele respective. Nu putem fi de acord însă cu extinderea acestui sens („demult”) și asupra celorlalte variante ale elementului non-V, așa cum se face în unele lucrări:

1, 27, 28, 19 = „demult”²

1, 13, 15 = „demult”³

13 = „de demult”⁴

1 = „foarte demult”⁵

Noul element (non-V) depășește limita verosimilului, anulând toate celelalte elemente afirmative. Rezultă astfel o formulă negativă complexă, cu aria de circulație limitată la basmul fantastic.

Folosirea diferențiată a formulelor ne oferă posibilitatea să considerăm nefondată afirmația conform căreia formulele „trec din gură în gură”, de la un povestitor la altul, de la un basm la altul, fără nicio legătură cu basmul povestit. Nu toate formulele inițiale au devenit neutre; prezența uneia sau alteia dintre formule depinde atât de tipul de basm cât și de atitudinea povestitorului față de întâmplarea narată, atitudine care, după cum vom vedea, va fi determinată și de auditoriu.

În basmul românesc, formula E₁T₁ (vezi articolul „O fi fost, n-o fi fost...”) a devenit universală, ea putând fi întâlnită atât în basmul fantastic, cât și în cel nuvelistic, fără niciun fel de limite; în schimb formula negativă nu va începe niciodată un basm nuvelistic (elementul non-V ar veni în contradicție cu noua poziție a povestitorului „față de ficțiunea poetică, înțeleasă de pe altă treaptă de cunoaștere a vieții”)⁶. […]

Am identificat în colecțiile noastre de basme 35 de variante mai semnificative ale elementului non-V. Posibilitățile de îmbinare sunt, desigur, numeroase, de regulă, însă, o formulă cuprinde, în medie, două-trei formulări ale elementului respectiv⁷. Când această cifră este depășită, mai întotdeauna avem de-a face cu o combinare artificială de care culegătorul nu este străin. […]

Cele patru elemente afirmative (E₂, T₁, T₂, V) plasează acțiunea basmului în timp (E₂, T₁), subliniind totodată caracterul excepțional (T₂), dar verosimil (V) al întâmplărilor. Funcțiile acestor elemente au găsit o concretizare foarte reușită într-o formulă căreia ritmica⁸ i-a asigurat nu numai o frecvență deosebită, dar și o mare viabilitate, fiind cunoscut rolul versului în circulația producțiilor folclorice⁹.

Elementul non-V vine să „descrie”, să „definească” timpul în care este plasată acțiunea basmului. Introducerea noului element are drept rezultat, după cum am văzut, negarea afirmațiilor din prima parte a formulei prin „descrierea” unor vremuri imposibile din punct de vedere logic. Povestitorul talentat va introduce acest nou aspect în mod indirect, metaforic, printr-un procedeu foarte ingenios: el va folosi așa-numita „formulă a imposibilului”¹⁰, bazată pe inversarea raporturilor reale, firești, din viața de toate zilele; „când se coceau ouăle în gheață”, „când noaptea se făcea de dimineață”, „când se potcovea puricele” etc.

Astfel de inversări sunt foarte frecvente, procedeul ca atare oferind posibilități practic nelimitate. Acest procedeu a devenit o schemă, un tipar, un șablon; povestitorul, odată cu formula, și-a însușit și logica ce stă la baza formulei respective. Prin tradiție, lui i s-au transmis anumite formulări concrete, dar tradiția nu exclude inovația. Aici se poate vorbi de o însușire activă și de o însușire pasivă. În cazul formulelor, însușire pasivă înseamnă învățarea și transmiterea lor „din gură în gură” fără niciun fel de modificări; însușirea activă, din contră, presupune intervenția directă a povestitorului care este în strânsă legătură cu măiestria și talentul acestuia.

În însușirea activă rolul principal îl are, după părerea noastră, înțelegerea esenței; în cazul nostru, la baza elementului non-V stă procedeul inversării raporturilor reale din lumea înconjurătoare care, odată însușit, oferă povestitorului posibilități nelimitate pentru crearea de noi și noi formule. Numai astfel credem că se poate explica varietatea elementului non-V în basmul românesc. Totodată nu trebuie să ignorăm frecvența mare în limba română a expresiilor ce au la bază procedeul poetic amintit; de data aceasta, sintagmele metaforice vor „defini” un timp viitor:

„Când ți-oi vedea ceafa”;

„Când mi-o crește păr în palmă”;

„La Sfântul Așteaptă”;

„La paștele cailor”;

„Când o prinde mâța pește”

„Când o face salcia nuci și plopul mere dulci” etc.

(va urma)

¹ Referindu-se la acest tip de „determinări” temporale în formulele inițiale din basmul românesc, N. Cartojan scria că ele sunt menite „să slăvească epoca în care trăiau eroii basmelor, dar în realitate să sublinieze, cu o nuanță de umor, irealul acțiunii”. Vezi studiul introductiv la vol. P. Ispirescu, Legende sau basmele românilor, ed. a III-a, comentată de N. Cartojan, Craiova, p.8

²L. Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române, p.155

³ I. Zanne, Proverbele românilor, București, 1895, vol. I, pp. 565, 629, 684

⁴ S. Fl. Marian, Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor, București, 1903, p. 375

⁵Dicționarul limbii române literare contemporane, vol. III București, 1957, p. 632

⁶ Istoria literaturii române, vol. I, București, p.85

⁷ De multe ori, în aceeași formulă se întâlnesc „cupluri” de câte două elemente „sudate” de rimă.

⁸ „A fost odată/ca niciodată/că de n-ar fi/nu s-ar povești.” Atât ritmul cât și rima acestei formule sunt specifice poeziei populare românești (versul scurt – patru-cinci silabe, rima împerecheată).

⁹ Versificația ocupă un loc considerabil în formulele basmului românesc; atât formulele inițiale și finale, cât și cele mediane au, de cele mai multe ori, o formă rimată, fapt care ușurează memorarea lor, conferindu-le o mare circulație și viabilitate.

¹⁰ Vezi P. G. Bogatîriov.

(sursa foto: adevarul.ro)