Orfeu

Mă aflu la o mare depărtare de tot ce am iubit

Iar în prezent iubesc din ce în ce mai rar şi mai puţin.

De ce nu fac nimic ca să reduc distanţa

Dintre ceea ce-am fost şi ce am devenit?

Mi-am zăvorât temeinic camere în minte

Prin care nu am voie să umblu fără pază

În ele aşteaptă moartea, nebuna gospodină,

Cu mese-ntinse şi făclii aprinse, de tortură.

Refuz să mă întorc pe urme care dor

Să mai păşesc pe străzi pavate cu iluzii

Să mai cobor pe malul lacului de lacrimi

Chemându-i pe cei morţi sau dispăruţi la mine.

Nu e prea greu ca să fii singur, depinde însă unde

Sunt locuri otrăvite de prea mult suflet infiltrat în pietre

Din care izvorăsc, prin crăpături, şiroaie de durere

Ce în tăcere se adună în al uitării fluviu, Lethe.

Încercuit de ale sale ape, vei bea ca să mergi mai departe

Şi vei uita ziduri şi peisaje, oameni iubiţi, ambiţii

Şi chiar pe tine însuţi, cel ce ai fost pe vremuri

Atunci, acolo, pe acel pământ cuprins acum de noapte.

Nu te uita-napoi! Eşti mort şi în acelaşi timp născut

Pentru o nouă viaţă – chiar dacă porţi ascunse

Semne şi cicatrici rămase vrând-nevrând în tine

Idei din altă lume cu care nu vei fi nicicând în pace.

Mi-e frică, Doamne, mi-e atât de frică!

Cunosc povestea, dar Euridice strigă –

Vrea să mă-ntorc de-ndată pe ţărmuri infernale

Să rup zăvoare, să înot în lacrimi şi să-mi accept durerea.

Vrea să-mi reamintesc cu orice preţ iubirea

Să mă reîntregesc ţinând-o iar în braţe

Să nu uit niciodată nimic din astă viaţă

Să nu cred că există alta, mult mai bună!

Imagine: Beatrice Anghelache, acrilic pe pânza