„Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor.“
Antoine de Saint-Exupéry (29.06.1900 – 31.07.1944)
Întâi a fost pilot la o companie particulară. Și, în cele din urmă, s-a înrolat voluntar în aviația militară franceză. Într-un zbor de recunoaștere, făcut pe vremea când deja plecase la New York, avionul lui este doborât, iar Saint-Exupéry e dat dispărut.
La 29 de ani a publicat primul roman – „Courrier Sud“ („Curierul de Sud“), iar ultima carte antumă a fost și cea care l-a apropiat de majoritatea cititorilor – „Le Petit Prince” („Micul Prinț”).
În timpul misiunilor sale de luptă, a notat toate gândurile și impresiile care-l cuprindeau. Iar acestea au fost adunate și publicate postum cu titlul „La Citadelle“ („Citadela), în 1948.
Mai jos, puteți citi un fragment despre iubirea absolută, așa cum o vedea cel ales azi pentru a fi Autorul zilei.
***
Dragostea trebuie să-și găsească un obiect. Eu îl salvez doar pe cel ce iubește ceea ce există și care poate fi mulțumit.
Iată pentru ce înlănţui femeia în căsătorie şi ordon să fie lapidate soţiile adultere. Desigur, îi înțeleg setea şi înțeleg cât de intensă e prezenţa pe care o doreşte! O inţeleg, văzând-o, în seara în care îngăduie speranţa în miracole, sprijinindu-se pe terasă, cuprinsă din toate părţile de oceanul zărilor, și pradă, ca unui călău solitar, durerii de a fi tandră.
O simt palpitând, aruncată aici, aidoma unei stridii pe nisip, si așteptând mantia albastră a cavalerului ca pe plenitudinea valului mării. Chemarea sa o aruncă nopţii întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorinţa. Va trece însă zadarnic din mantie în mantie, pentru că nu există bărbat care să o mulțumească. Un râu cheamă la fel, pentru a se împrospăta, scurgerea valurilor mării, iar valurile se succed veșnic și se consumă unul după celălalt. La ce bun să îngădui schimbarea soţului: cel ce iubește doar apropierea dragostei nu va cunoaște niciodată întâlnirea cu ea…
O salvez doar pe aceea care se poate rândui si împlini în jurul curţii sale interioare, la fel cum cedrul se clădește în jurul seminţei sale și-și găsește rod în propriile-i limite. O salvez pe aceea care nu iubește primăvara, ci înfățișarea unei anume flori în care primăvara s-a închis, care nu iubește dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează. Iată de ce veghez asupra acestei femei care se risipește. Aşez în jurul ei, ca pe niște oprelişti, lampa de încălzit, ceainicul și farfuria de aramă, astfel încât, puțin câte puțin, dincolo de aceste obiecte, să descopere un obraz familiar, un surâs care nu aparține decât acestui loc. Atunci copilul va plânge pentru a fi alăptat, degetele-i vor fi atrase de lâna de tors, iar jăraticul îi va cere din nou să fie aţâţat. Din această clipă va fi redată căminului ei. Căci eu construiesc urna în jurul parfumului pentru ca parfumul să rămână în ea.
Eu sunt obișnuința care împlinește fructul. Sunt cel care constrânge femeia să prindă chip și să existe, astfel încât, mai târziu, să aduc Domnului, în numele ei, nu un zâmbet slab risipit în vânt, ci o anume pasiune, tandreţe, suferinţă…
(fragment din „Citadela”)
