Femeile mele

La numai un un sfert de oră de Manhattan se află cartiere rezidenţiale cu case spaţioase, nu ca apartamentele mici și scumpe din Manhattan unde adulţii par mai înalţi, poţi auzi respiraţia celuilalt şi atinge plafonul cu mâna. Viaţa e mai ieftină aici, magazinele est-europene au şi ele delicatese ca acasă și e o plăcere să stai seara în grădina ta, la un pahar de vin, după o zi petrecută în nebunia din orașul încins. Cel puţin astea au fost argumentele, şi iată-mă într-o casă veche de cărămidă din Queens, cu doi vecini chinezi la dreapta si doi ruşi la stânga, cu subsol şi etaj, grădină în faţă şi-n spate, într-o zonă verde şi odihnitoare.

De femei n-am avut nevoie până atunci. Dacă în comunităţile mormone din Utah să ai o femeie la curăţenie ar fi imoral, într-o casă mare din Queens e necesar, iar în Manhattan obligatoriu, dacă e să-ţi respecţi standardul. Cele mai căutate sunt filipinezele, dar eu am optat pentru femeile noastre, mai mult ca să-mi arăt susţinerea pentru noii emigranţi câştigători ai loteriei vizelor care îşi caută de lucru.

Pe toate femeile mele le chema Maria. Prima era cumsecade şi trecută bine de prima tinereţe. Îşi punea ochelarii, arunca o privire scurtă la praful de sub paturi şi îşi îndrepta spatele învinsă:

„Acolo n-are rost, tot nu se vede”.

Fostă profesoară de educaţie fizică într-un oraş de provincie, îi plăcea doar să tricoteze, iar acasă îşi chema câte o elevă să o ajute la curăţenie. Dezamăgită că nu o puneam să ne împletească nici şaluri, nici pulovere, făcea de fiecare dată o criză de sciatică. Rămânea imobilizată pe canapea în timp ce eu alergam pe scări de sus în jos, ba sa-i pun brâuri calde la spate, ba să dau rapid cu aspiratorul, în timp ce ea îmi indica din pat unde am lăsat scame în urmă. Era o femeie grijulie :

„Nu vă usmiţi, daţi aşa, mai la suprafaţă… că nu se merită. Uite cum ajuns eu dacă nu m-am păzit”. Sau unde era mai greu de ajuns: „Lăsaţi ca vine domnul şi îl punem pe dânsul…” Altfel, îi păsa de noi şi îmi spunea pe ton matern: „Mi se rupe sufletul să vă ştiu aici. Nu vă e dor de casă?” Când îi spuneam că aici e casa mea, se uita la mine cu milă: „Mă întreb de ce nu emigrează nimeni din America?!”

Uneori îmi povestea coborând vocea: „Fac curat la una în Manhattan. O avocată care creşte trei pisici, doi câini şi cinci broaşte ţestoase. De care tot eu am grijă. N-a fost măritată niciodată. Păi cine să stea cu ea?! Pe pat are cincisprezece cuverturi puse una peste alta. Le-am numărat. Şi totul e îmbâcsit de păr. Un apartament foarte mic cu veceul în dulap. Frigiderul e mai mult gol. Umblă toată ziua, ba la terapist, ba la sală sau la yoga, iar seara îşi pune adidaşi şi fuge de nebună prin parc. Parcă aici sunt mai mulţi oameni singuri ca la noi. Şi mult mai ciudaţi”.

Cum i se mai calma criza de sciatică, îi plăteam, îi comandam un taxi şi rămâneam până seara să termin curăţenia.

A doua Marie nu era nici ea foarte tânără, dar, în schimb, era solidă şi sănătoasă. Adora soluţiile de făcut curaţenie şi era mereu nemulţumită că nu aveam suficiente tuburi, cutii şi spray-uri miraculoase în casă. Mă trimitea de fiecare dată să cumpăr Fantastic bleach care era preferatul ei. Fusese farmacistă în ţară şi îmi trata cu morgă ignoranţa în ale compuşilor chimici. Dacă îndrăzneam să-i sugerez să frece cuptorul şi pe dinăuntru, îmi arunca priviri dispreţuitoare, trântea ustensilele şi îşi lua o poziţie nobilă:

”Uite ce-am ajuns! Dracu’ m-a pus să mă iau după bărbatu-meu şi să vin încoace. Că dacă tot am câştigat green-card-ul, hai să vedem cum e… Cum să fie?! Am fost farmacistă 30 de ani, mă ştia tot cartierul, ce vorbesc, tot oraşul! Eram respectată…”

„Şi temută…”, aş fi vrut să adaug eu, dar doamna Maria nu îmi dădea răgaz.

„Ăştia nu ştiu să trăiască. Muncesc până crapă şi o dau apoi pe pastile. Să vă spun ce pastile văd eu în dulăpioarele lor cu oglinzi din baie? Zeci de flacoane de antidepresive, pilule de anxietate, de insomnii, de durere… Familii întregi într-o dungă. O naţie suferindă. Nu mai e nimic de făcut.”

Dacă îi ofeream ceva de mâncare sau de băut, devenea circumspectă, îmi cerea să-i arăt ambalajele şi studia cu atenţie compoziţia şi termenul de expirare.

„Nimic nu-mi place aici. Nici mâncarea n-are gust. E plină de hormoni, antibiotice, pesticide, compuşi sintetici cancerigeni. Nu vedeţi ardeii ăştia anormal de mari? Toate sunt excesiv de mari, procesate, contaminate şi la urmă frumos ambalate. Şi ce oameni urâţi! I-am spus şi lui bărbatu-meu, strângem cât strângem şi să plecăm dracu’ din iadul asta”.

Când a izbucnit vulcanul din Islanda şi zborurile spre Europa au fost anulate zile întregi din cauza norului de cenuşă, Maria a intrat în panică: „Ce ne facem dacă nu mai putem scăpa de aici? Acum îi înţeleg pe ăia care plecau pe vremea comunismului şi nu li se mai dădea voie să se întoarcă…”

Farmacista mea a evadat în cele din urmă acasă unde „or fi ei mitocani dar cel puţin sunt zdraveni la cap”, lăsând în urmă zeci de cutii de detergent şi soluţii care mai de care mai eficiente pentru următoarea Marie. Spre deosebire de celelalte, ei îi plăcea New York-ul, deşi mari satisfacţii nu îi adusese până atunci. Înaltă, fragilă şi melancolică, tânăra Marie, absolventă de drept la Cluj, venită aici în căutarea lui Făt Frumos, făcea deocamdată curăţenie la un birou de avocaţi din Manhattan şi lucra serile într-un restaurant. Scria poezii şi chiar publicase într-o revistă etnică de pe lângă o biserică din Queens. Frustrarea o făcea să izbucnească des în plâns, mai ales când ştergea praful pe cărţile din bibliotecă. Uneori aducea cu ea poezii şi mi le citea cu intonaţie, în timp ce eu, ca să nu pierd timpul, ştergeam parchetul, refuzând să-mi accept şi de data asta, înfrângerea. Momentele poetice alternau cu confesiuni despre visele ei de viitor şi imaginea fericirii care nu se lăsa uşor prinsă în plasă. Cum Făt Frumos întârzia să apară, s-a măritat până la urmă cu un hispanic, s-a mutat în Bronx şi i-am pierdut urma.

Şirul Mariilor naţionale a fost întrerupt de marocanca Fatima, mereu tristă, preocupată de o relaţie neoficializată cu sponsorul care o adusese în America, un patron de bar care amâna să o ia de nevastă. Îşi aducea nişte mănuşi galbene lungi de cauciuc care îi treceau de coate, îmi spunea că ea e profesionistă, lucrase într-un hotel din Fes, şi îmi promitea că o să ne gătească cuscus şi vinete umplute. O nimeream însă mereu în perioada Ramadanului, trebuia să stea nemâncată până la apusul soarelui, aşa că pe la două după amiaza leşina ştergând frigiderul, o căram pe canapea, o stropeam cu apă rece şi o înveleam cu pături calde să-i calmez tremuratul. Într-o zi m-a anunţat că a rămas gravidă şi nu mai poate veni la curăţenie. Atunci a apărut Edwiga, o poloneză zdravănă care făcuse o adevărată pasiune pentru mine după ce pe o etajeră a descoperit o fotografie a mea cu Papa Ioan Paul II, luată cu mulți ani în urmă la Vatican. Mă strângea în braţe şi mă pupa zgomotos pe obraz, turuind fără încetare în poloneză, deşi era clar că eu nu înţelegeam o iotă. Îi răspundeam doar „dobre-dobre”, şi asta o înduioşa la culme lăsându-i impresia că înţeleg fluviile ei de cuvinte, se repezea şi mă strângea în braţe şi mai tare. De fiecare dată îmi povestea probabil viaţa ei şi, ca să-mi faciliteze înţelegerea, făcea gesturi ample, arătându-mi când verigheta, când inima şi făcând semnul crucii când era vorba de soţul decedat.

Edwiga fuma în grădina din spate şi mângâia florile, îmi arăta câte un avion pe cer şi îşi agita mâna a depărtare, atingându-şi ochii ca şi cum şi-ar fi oprit o lacrimă, să înţeleg că avea şi ea în Polonia o grădină de care îi era tare dor. Din păcate era alergică la praf. Purta măşti de hârtie care îi dădeau un aer misterios şi atingea totul cu grijă ca şi cum ar fi lucrat cu lucruri periculoase. Era de la sine înţeles că praful aveam să-l şterg tot eu pentru a nu-i cauza vreo criză de sufocare. După câteva luni a plecat în Polonia pentru a-şi prelungi viza care îi expirase, dar nu a mai primit intrarea în America. M-am orientat atunci în cartier. Coafeza m-a rugat s-o ajut, avea o soră care căuta cu disperare orice de lucru, i se îmbolnăvise soţul şi avea doi copii în şcoală. Dina era energică şi muncitoare. Venise din Uzbekistan la câţiva ani după destrămarea Uniunii Sovietice. Buharinii îşi translataseră aici tradiţiile şi tribul, iar Rego Park era cartierul lor preferat, plin de magazine şi restaurante care refăceau cumva atmosfera de acasă. Erau fericiţi în America, se simţeau protejaţi, unii veniseră cu ceva bani, îşi cumpăraseră case frumoase şi îşi deschiseseră afaceri prospere. Alţii apăreau la ştiri implicaţi în tot felul de matrapazlâcuri ori crime pasionale.

Uneori Dina devenea nostalgică din senin. Vorbea puţină engleză, cu accent rusesc greoi, şi cei doi dinţi de aur din faţă de care era foarte mândră îi străluceau ştrengăreşte:

„Ce oraş, Taşkentul! Mare, frumos! Şi ce metrou… numai marmoră şi candelabre mari, frumoase, muzeu, nu ca ăsta de-aici. Dar după ce ne-am desprins din Uniune au venit musulmanii la putere şi ne-au spus să plecăm, că e ţara lor. Am plecat. Şi noi, evreii, şi armenii, şi nemţii. Economia a căzut, au rămas fără doctori, fără avocaţi, fără negustori şi le-a mers tot mai rău. Acum ne regretă. Mulţi au început să vină încoace, e plin de musulmani. Dacă îi întrebi de ce n-au rămas acolo, între ei, dacă tot ne-au gonit, spun că n-au putut trăi fără noi. Eh, aici e loc pentru toţi.”

Era harnică, îşi vedea de treabă, freca, ştergea, curăţa şi, când eram prin preajmă, trebuia să ascult până la capăt: „Mai am ceva rude în Haifa. Până să primim viza de America am stat câteva luni în Israel. Dar nu mi-a plăcut, e mic. În Taşkent nu mai avem pe nimeni din familie, dar într-o zi vreau s-o duc pe fata mea care s-a născut aici să vadă şi ea unde am locuit, unde am făcut şcoala, ce ţară frumoasă, mare, ce fructe gustoase sunt acolo! Şi ce metrou!”

Era o femeie de încredere căreia îi puteai lăsa casa pe mână fără emoţii. Doar că programul nostru s-a schimbat şi singurele zile în care putea veni la curăţenie erau vinerea după amiaza sau sâmbăta dimineaţa. Când i-am spus, dinţii de aur au încetat să-i strălucească: „Imposibil! E Shabat. Nici nu poate fi vorba”.

„Nu ştiam că eşti religioasă.”

„Nu sunt. În schimb fiul meu e. Când am ajuns aici ne-am speriat, ni s-a spus că majoritatea adolescenţilor din şcolile publice americane sunt pe droguri. Am vrut să-l ferim, l-am dat la o yeshiva, ştiţi ce e, o şcoală religioasă, am crezut că aşa îl ţinem departe de depravarea de aici. Doar că a dat în alt păcat, a ajuns extrem de religios. Nu ne lasă să lucrăm de Shabat, nici de sărbători, acasă ne obligă să mâncăm glatt kosher, n-am ce să fac! Vrea să se facă rabin… ”

După Dina am reluat şirul Mariilor. De data asta o basarabeancă de 23 de ani din Chişinău, cea mai frumoasă dintre toate, dar care avea să producă şi cea mai mare surpriză. Voia să strângă bani să-şi termine studiile de psihologie. Părea inteligentă, ambiţioasă şi hotărâtă să reușească în New York, despre care spunea că e cel mai minunat loc de pe pământ şi că nu ar mai pleca de aici nici în lanţuri.

Era o blondă subţire, cu delicateţe de trestie dublată de o forţă pe care aveam să i-o descopăr mai târziu. Semăna cu zânele din cărţile ilustrate de poveşti şi strălucea misterios ca şi ele. De fiecare dată venea foarte devreme dimineaţa sub pretextul că are cursuri seara şi trebuie să se pregătească. Îmi cerea să-i plătesc cash. Vorbea puţin, iar eu îi încurajam bucuroasă discreţia, până la urmă reconfortantă. Mă retrăgeam cu laptopul în birou în timp ce ea zumzăia ca o albină eficientă din basement la etaj. Odată a venit lângă mine, s-a uitat scurt în ecranul computerului şi m-a întrebat:

„Sunteţi scriitoare? „

„Da.”

„Şi aveţi succes?”

Nu i-am răspuns, dar înțelegea repede.

„Mai bine aţi scrie povestea mea, aţi da lovitura.”

Am zâmbit. Toţi visează ca viaţa lor să devină subiect de roman. Visul fiecăruia care ajunge în America e să dea lovitura. Visul oricărui scriitor e să aibă succes. Şi aşa mai departe. O listă de visuri interminabilă. Cu puţin bun simţ poţi să-ţi păstrezi însă luciditatea. Mi-am văzut de poeziile mele mai departe.

Într-o zi, Maria a apărut ca de obicei foarte devreme, nu şi-a pus bluza cu mâneci lungi, espadrilele şi pantalonii de trening pe care îi îmbrăca atunci când se apuca de curăţenie, în schimb m-a luat de mână şi mi-a spus direct, fără patetism:

„Trebuie să dispar.”

Mă aşteptam la asta din partea unei zâne. Dădea din mâini când vorbea, palmele delicate şi albe ca nişte aripi de porumbel tăiau aerul cu graţie. Atunci i-am observat vânătăile de pe încheieturile mâinilor, de parcă fusese mult timp în lanţuri. Am ascultat-o, i-am plătit cash pentru ziua în care nu lucrase şi a dispărut.

Cu şirul Mariilor oprit brusc, am realizat că obosisem. Cât să mai încerc?! A trebuit să-mi acceptat eşecurile şi am rămas să fiu propria mea femeie. De câteva ori m-am visat albină. Strângeam, curăţam, zburam până la epuizare şi la urmă apărea Regina şi lua tot nectarul. Nu ştiu să interpretez vise şi nu cred în ele. Toate există doar pentru că le înregistrăm, apoi le numim.

Câteva luni mai târziu un ziar de mare tiraj publica un reportaj amplu despre prostituţia din Moldova, despre o anume Marinela care fusese adusă la New York printr-o reţea mafiotă de trafic uman sub pretextul că ar avea un contract ca dansatoare într-un go-go bar, fusese ţinută ostatică în cătuşe doi ani într-un basement din Brooklyn şi forţată să se prostitueze sub ameninţarea cu moartea. Reuşise până la urmă să evadeze înjunghiindu-şi paznicul în somn, şi un timp se ascunsese sub o identitate falsă, pretinzând că ar fi studentă la psihologie şi făcând menajul la diverse familii din Queens. În urma declaraţiilor ei, reţeaua fusese deconspirată, iar avocatul care îi negociase libertatea, susţinuse pe toate posturile de televiziune că era în fond o victimă, o femeie curajoasă, hotărâtă să se salveze şi să reuşească la New York, oraş de care era profund îndrăgostită. Nu fusese nici condamnată, nici deportată în Moldova. Mass-media a făcut imediat o pasiune pentru ea. Marinela învăţase cu adevărat ceva din lumea asta şi până la urmă a dat lovitura. A scris o carte în care-şi spunea povestea şi care avea să ajungă bestseller. Într-un final de capitol mă pomenea şi pe mine. În treacăt.

(sursa foto: clipartlord.com)