Legile șatrei (IV)

Bacro se îndrăgostește lulea de Mara, fiica bulibașei Mihai, cea pe care o văzuse dezbrăcată. Acesta nu are destui bani pentru a o lua de nevastă, așa cum era obiceiul: „În șatră se mai auzea doar sforăitul bătrânilor și fornăitul cailor în spatele căruțelor. Mara adormise pe o perină mare, roșie. Mihai și nevasta lui erau adormiți pe lângă foc. Bacro în noaptea aceea nu a dormit o clipă; se gândea la Mara; o văzuse bine la scăldat, era frumoasă fata! Dar cu ce s-o cumpere?”. După ce părinții lui Bacro încearcă să-și ajute băiatul trimițând un pețitor la bulibașa Mihai, acesta se supără foarte tare și le spune să plece din șatră.

Tradiția șatrei prevedea faptul că, după o sută de ani, cel mai bătrân bărbat devine capabil de a schimba legea din șatră:

„Șatra știa că după o sută de ani, Diloda putea să schimbe legea lor. Cine ajunge la o sută de ani, putea să modifice legea șatrei. Au așteptat mult timpul acesta, dar nimeni nu putuse să ajungă la vârsta aceasta de o sută de ani. Bulibașii au venit la el și l-au întrebat:

– Ce zici, mo, schimbi ceva în legea noastră, ai ceva pentru noi? Diloda oftă. Se uită la ei, dar nu le zise nimic, nimic ca și când nu l-ar fi interesat nimic din spusele lor. Se adunaseră mulți în jurul bătrânului; erau curioși să vadă ce le va spune și ce va aduce nou în șatră.”

Șătrarii nu vor fi mulțumiți de faptul că Diloda nu dorea să spună nimic, dar acesta le va propune ceva într-un final:

– Tăceți, că am de gând să vă spun ce am copt atât în mine. Asta mi-a spus-o tatăl meu, Burcoș, care avea tot o sută de ani ca mine. El mi-a spus că dacă o să apuc să împlinesc o sută de ani, atunci să schimb legea șatrei. Să fac șatrele unite, să nu mai fie zece bulibași, ci să rămână unul din zece, dar acela să fie cel mai tare și cel mai bogat dintre toți. Când au auzit bulibașii ce a zis Diloda, au fugit și au luat biciurile din căruțe și au venit la foc; au dat cu ele în Diloda și pielea i-a crăpat repede, că moșu era slab și oasele-i ieșeau din piele. Diloda a căzut lângă vatră și șatra s-a împrăștiat de frica bulibașilor. Diloda rămase biciuit și supărat. Supărată era și Leanca de cele întâmplate.

– Te omorâm și-ți mâncăm plămânii, Diloda, cum de te-ai gândit așa?

– Te omorâm, te omorâm în noaptea asta, te punem pe foc, te pârlim, te facem saramură de piele de om!”.

Urmează o încăierare extrem de sângeroasă, în care mai mulți bulibași vor fi uciși:

„Șătrarii au pus mâna pe bâte zicând:

– Ori voi, ori noi, să moară toată șatra, să moară și copiii, să murim cu toții, dacă voi călcați legea șatrei! – ziseră toți în cor.

– Să murim, să murim! – au zis și femeile, săltându-și fustele în sus.

– De ce să omorâți voi pe bătrân? Când femeile se lăsau goale, însemna că nervii nu mai puteau fi stăpâniți. Bărbații au strigat:

– Să nu mai dați în Diloda, că acum nu mai sunteți bulibași; legea rămâne lege și noi de ea ascultăm!

– Cum a spus Diloda așa va rămâne; vom avea un singur bulibașă peste toată șatra!

– Așa e, așa e, așa e!

– Să ne trăiască bulibașa baro ! strigă un bătrân.

– Să trăiască, să trăiască! – strigă apoi toată șatra. Diloda plângea, plângea și Leanca lui, plângea și Lira, plângeau acum cu toții. Au plâns și bulibașii. Înțeleseseră că moș Diloda le vroia binele și nu răul. Bulibașii se uitau unul la altul și spuneau:

– Cine să fie altul decât eu!

– Ba eu, ba eu, ba tu, ba el, ba tu! ziceau nervoși aruncând biciul din mână.

– Bulibașă rămâne cine e mai pelalo și mai bengalo ! – zise Vițelo scoțând cuțitul din buzunar și aruncându-l în mijlocul celor zece bulibași.”

Morții au fost îngropați. Diloda și soția lui au murit și ei. Legile șatrei se destrămau în mod alert de-acum ȋnainte. Diloda era cel mai bătrân rrom din șatră. L-au ucis. De altfel, bătrânii sunt extrem de importanți în comunitatea rromă.

Mai mult, Bacro nu-și va mai suporta durerea și se va spânzura. Iată că și Bacro devine victima blestemului anunțat de cântecul cucuvelei. Totul este pregătit meticulos, ritualic: „Târziu, pe la miezul nopții, au cântat cocoșii, apoi Bacro s-a sculat pe furiș, a trecut pe sub poalele cortului, s-a dus în spatele căruței, și-a mângâiat caii, i-a sărutat pe frunte, a luat lanțul de priponit caii și s-a îndepărtat de șatră. Nu l-a văzut nimeni și nici câinii nu l-au lătrat. S-a suit într-o salcie și s-a spânzurat cu lațul de gât.”

Câteva ritualuri vor fi desfășurate pentru îndepărtarea blestemului, dar blestemul acesta parcă începea să devină parte din viața rromilor, deoarece cauza tot mai multe victime și tot mai mult rău în interiorul comunității de rromi: „Șătrarii aduseră multă tămâie și afumară cu ea copiii. Bărbații, babele, cortul și tot ce era-n șatră a fost tămâiat cum se cuvine. În felul ăsta, ziceau ei acum, au scăpat de blestemul cucuvelei și șatra n-o să mai aibă necazuri”.

Dezastrul abia se dezlănțuie. Culmea necazului va avea loc odată cu găsirea de către șatră a unui soldat român fugit din armată. Aceștia îl vor adăposti în șatră și îl vor reboteza:

„Câinii tăbărâseră pe el și trăgeau care mai de care de el.

– Ajutor, ajutor, ajutor, mor, ajutor! – se auziră țipete de groază. Bulibașa și șătrarii strigară: – – Mukh les, mukh les, Kàrtja! Câinele trăgea din pulpa ostașului, sângele cald și dulce făcându-l pe Kàrtja și mai fioros, tăvălindu-l pe ostaș ca pe o cârpă ruptă. Bulibașa ajunse primul În groapă.

– Bulibașă, ce-i acolo, om sau strigoi? – striga mulțimea speriată.

– Mukh les, Kàrtja! – se răsti bulibașa la câine. Câinele îl lăsă pe ostaș și parcă vru să-i spună ceva stăpânului său: că-și făcuse datoria și mârâia la ostaș, dând din coadă. Bulibașa-l bătu încet cu palma pe spate și se liniști.

– Mo, Kàrtja, mo, lasă-l în pace! Ajunse și șatra lângă groapă. Bulibașa luă ostașul din groapă, punându-l pe umerii săi, și-l aduse pe mal. Ostașul răsufla încet și părea sleit de putere.

– Bă, rumâne, bă, mânca-ți-aș, tu ești militar, mă, unde te duci, de unde ești? Ostașul nu mai mișca și nu mai vorbea. Era rănit rău, rana-i sângera.

– E rănit și istovit, mo , bulibașă! – zise moș Șoșoi , făcându-i-se milă de el.

– Luați-l și duceți-l în șatră, că e mușcat de câine; acum nu putem scoate o vorbă din gura lui.

[…]

– Cum te numești, mă rumâne, care ți-e numele?

– Văcaru Costică – zise ostașul.

– Acum nu te mai numești așa, de-acum te vei numi Tomiță Vâlceanu!

Așa și-l boteză bulibașa Mihai.”

Șătrarii vor sărbători cu dans, muzică și mâncare sosirea lui Tomiță, primindu-l ca pe un oaspete de seamă. Acesta însă începe să se îndrăgostească de Mara și vrea cu orice preț să o ia de nevastă. Este fermecat de frumusețea acestei tinere:

„Au jucat, au cântat, s-au bucurat, apoi s-au dus la culcare în dunele de fulgi. Șatra dormea toată, numai Tomiță nu dormea; se gândea la Mara și se bucura zicând:

– Am s-o iau de nevastă, ce-mi mai trebuie? Dacă pun mâna pe ea și o fac femeie, bulibașa mi-o dă fără galbeni, fără bani și Mara va fi a mea! Și-și puse ȋn gând că atunci când bulibașa va pleca ȋn sat, o s-o facă pe Mara femeie.”

A doua zi, el o va necinsti pe Mara:

„Adormi liniștit și se făcu de ziuă. Soarele se Înălțase sus, dar el nu se ridicase din pat Încă. Mara veni pe la el și-i zise:

– Tu n-ai plecat în sat? Că mama și tata au plecat de mult. Tomiță s-a bucurat mult și-i zise fetei:

– Du-te, Mara, la iarbă și strânge-mi un braț de iarbă și aruncă-l și la caii mei, că mă doare capul de la băutură, sunt bolnav rău. Fata îl ascultă și plecă să strângă iarbă din porumbiște, ce era ceva mai departe de corturi; fata intră ȋn porumbiște și nu se mai văzu. Băiatul se sculă, se uită împrejur, văzu că nu e nimeni prin preajmă și o luă pe urma fetei. Intră, așadar, și el în porumbiște. Îi fuse greu s-o găsească pe Mara, i-a fost greu …dar o găsi. Sări prin spatele ei, o trânti la pământ și îi puse mâna la gură. Mara se tăvăli pe jos, se luptă din răsputeri și-l zgârâi pe față. Țipă cât putu, dar ecoul nu s-a dus departe, pentru că băiatul îi puse mâna la gură. Își trase pantalonii jos și se lăsă moale pe corpul fetei. Fata n-a mai putut vorbi, căzuse în leșin; pe picioarele Marei se iviră niște picături de sânge.

– Ești a mea Mara, ești a mea!

– Rumânule spurcat, ce mi-ai făcut? Te omoară șatra, te omoară tata, te omoară mama!

– Ești nevasta mea, nu te mai las! – zise Tomiță cu glas înecăcios.

– Faci la mă-ta și la tatăl tău, ce mi-ai făcut? – zise fata uitându-se pe picioarele ei. Te omoară bulibașa! – i-a mai zis fata fugind din brațele lui. Făcu vreo câțiva pași, apoi îi zise:

– Să nu spui nimănui, că te arde șatra de viu ca pe șobolan!”.

La un foc mare, rromii s-au strâns pentru a primi pețitori și pentru a-și căsători fetele și băieții. Băiatul lui Paroilea va oferi cei mai mulți bani, astfel că o va lua de soție. Cu toate că era printre cei mai bogați din șatră, era cel mai urât, ceea ce Marăi nu-i plăcu. Se gândea la fapta josnică pe care i-a făcut-o Tomiță:

„– Ce-oi face eu când șatra va afla că nu sunt fată curată? Ce va fi atunci cu mine, cum o să pot răbda bătaia și rușinea, arde-l-ar focul de rumân spurcat, arde-l-ar focul de om stricat, cum de mi-a stricat bucuria mea? „Ce zi a fost ziua aceea?” „A fost ziua rușinii și a morții mele.”

Aflând părinții băiatului că fata lui Mihai nu este virgină, vor declanșa o bătaie în toată șatra:

„Fata era controlată de mama băiatului, iar băiatul era controlat de mama fetei, ca nu cumva să fie zgâriați ori fata să fie la sorocul ei. Trebuia să se vadă cinstea miresei. Băiatul era ȋnvățat ce să facă, de tinerii căsătoriți ai șatrei lor, iar fata de femeile tinere căsătorite. Trebuiau să se culce sub observarea șatrei. Dacă fata sau băiatul nu făcea ce trebuia să facă erau bătuți și erau puși să scoată apa de la fântână toată ziua și toată șatra râdea de tânărul sau de tânăra aceea. Mara era îmbrăcată în rochiță albă de mireasă și băiatul în izmene albe. S-a pus sub ei un cearceaf alb. Mirele a făcut repede treaba și rochia nu era pătată. Tinerii căsătoriți au pus mâna pe băiat și l-au bătut, Întrebându-l unde este cinstea fetei. Băiatul plângea și zicea:

– Am făcut, mă, am făcut!

– Ce-ai făcut mă, ce-ai făcut? Unde-i cinstea fetei?

– Să mai facă încă odată! – ziseră bătrânii revoltați. Au făcut din nou și au văzut că Mara era femeie, nu fată mare. Bulibașa era tare supărat, dar mai supărată era mama ei, Soroca.

– Ce-ai făcut, Mara, ce-ai făcut? – zise mama ei, smulgându-și părul din cap. Mara era pierdută, era moartă de frica șatrei, tremura și plângea. Paroilea luă un ciocan mare și se repezi cu el înspre bulibașa; îi trase una cu ciocanul și bulibașa căzu la pământ. Jos se făcu o băltoacă de sânge. Femeile tăbărâră pe Soroca și-ncepură s-o tragă de păr”.

Oamenii vor încerca să-l alunge pe bulibașă din șatră, dar acesta se va sinucide din cauza durerii și a rușinii. Mara va fi pusă pe o grămadă de lemne pentru a fi arsă. În cele din urmă, bătrânii vor hotărî că noul bulibașă va fi cel care o va scăpa pe aceasta, luând-o de nevastă.

[sursa foto: romaniatv.net]