Emilia Ivancu
sau Din poveşti se însăilează viaţa
Oare din ce segment al fiinţei noastre se naşte emoţia ciudată, greu de definit, câteodată chiar stânjenitoare pentru statutul de adult pe care îl avem, când citim sau, mai degrabă astăzi, când vedem un film ecranizat după o mai mare sau o mai mică poveste? De ce anume din fiinţa noastră depinde această emoţie, oare de un anume ceva care nu a evoluat o dată cu restul minţii corpului nostru sau de un anume ceva care s-a păstrat imaculat în timp, într-un colţişor din ce în ce mai mic, izolat de vârtejul lumii postmoderne, globaliza(n)te şi prea grăbită pentru a mai asculta poveşti? Îmi încep astfel mica poveste pentru că îmi amintesc cum, în urmă cu destul de mulți ani, stăteam cu ochii aţintiţi în televizor pentru a viziona a nu-știu-câta oară, ultima parte a filmului Stăpânul inelelor – Întoarcerea regelui (să nu mai menţionez faptul că în timpul studenţiei am fost în stare să vizionez prima parte de cel puţin şase ori!) şi m-am trezit, cum de puţine ori mi se mai întâmplă astăzi în faţa unei cărţi sau a unui film, că mă aflu printre protagonişti. Ce înseamnă asta? Nici mai mult nici mai puţin decât faptul că ochiul critic cu care m-am obişnuit involuntar să îmi delectez mintea, adormise, iar eu eram din nou în pijamale, cu pumnii strânşi de emoţie, abia clipind, ca la vârsta în care din jurul meu totul dispărea, timpul se suspenda precum cel din povestea pe care o citeam şi mă identificam, ca de altfel toţi cei aflaţi la vârsta copilăriei, cu povestea însăşi. Am realizat atunci că, oricât de mult ne-am schimba în timp, ceva rămâne, o parte din noi mai poate reacţiona şi altfel decât critic, acuzator, neiertător sau impasibil. Îmi aduc aminte acum de Povestea fără de sfârşit a lui Michael Ende şi de pericolul în care se afla Fantazia. Oricât de exagerată ar fi comparaţia, lumea copiilor de astăzi este o Fantazia la rândul ei. Copiii de azi, ştim bine, citesc din ce în ce mai puţin. Și nu îi putem acuza, e prea mare provocarea internetului și a tehnicii. Şansa Fantaziei, ca de altfel a Cărţii în genere poate fi, cred, cea de a Şaptea Artă. Dovada în acest sens o reprezintă mult iubitul Harry Potter, de exemplu, sau Stăpânul inelelor. Oricât de mult am nega, cinematografia secolului XXI are potenţialul de a da viaţă poveştilor şi pentru cei care încă nu le-au cunoscut, în sensul în care efectele speciale permit o conturare mult mai apropiată de imaginarul poveştilor clasice, destul de puţin atrăgătoare în forma unui volum zdrenţuit, care intră în competiţie deja pe locul doi alături de un computer de ultimă generaţie.
Am făcut referire la aceste lucruri tocmai pentru că într-un fel ele au fost generate de o discuție avută cu niște prieteni de curând, cu toții mari iubitori de povești și povestași, despre povestea care ne-a marcat copilăria și care se regăsește și aici. Poate tocmai acea parte care a reacţionat la povestea copilăriei noastre într-un anume fel vibrează şi mai târziu la poveştile de aceeaşi natură. Încerc să reconstitui, din sutele de poveşti pe care le-am citit până într-o copilărie întârziată, cele două poveşti de care îmi amintesc a mă fi marcat într-un anume fel, un fel pe care însă nu îl pot defini. Şi astăzi îmi aduce aminte mama, în momente delicate (!), de tragedia pe care am creat-o în întreaga familie din cauza deznodământului unei poveşti pe care o lecturam, cred, la vârsta de vreo 12-13 ani, într-o seară de iarnă. Tragedia poveştii cu pricina şi a familiei mele implicit (a doua poveste cu final nefericit, pe lângă Tinereţe fără bătrâneţe…) era faptul că un motan năzdrăvan, ajuns în pragul bătrâneţii şi bolnav, este aruncat pe geam cu cruzime de către stăpânul lui, acum ajuns împărat datorită motanului, căruia îi arăta o totală lipsă de recunoştinţă. Din păcate, acestea sunt singurele lucruri pe care mi le amintesc din această poveste, dar dincolo de cuvintele mamei care mă descriu plângând toată seara din cauza nefericirii motanului, îmi aduc aminte la rândul meu de nefericirea pe care am trăit-o alături de motanul fără nume azi pentru mine. Cât de mult s-au chinuit părinţii mei să-mi spună că de fapt nu a existat nici un motan, că e doar O POVESTE şi nu trebuie să plâng, nedreptatea faţă de bietul animal din poveste o resimt şi acum sub forma unei strângeri de inimă, oricât de copilăresc mi/ni s-ar părea. Procedasem într-un mod indian de a mă raporta la lume – textul scris e un text real, viața scrisă e o altă viață posibilă, de trăit, reală. Cum şi ce anume m-a marcat nu aş putea să spun, pot doar spune că nu am uitat-o şi cred că este de ajuns.
O a doua poveste, de care îmi aduc aminte mai bine, o ascultam, cred la o vârstă mai mare, cu frenezia cu care le place copiilor, nu ştiu din ce motiv, să asculte mereu povestea favorită, la un pick-up pe un disc de vinilin şi se numea Trandafirul albastru. Combinaţia dintre trandafir, pentru un copil obişnuit să-şi petreacă vara printre o mulţime de trandafiri în toate nuanţele de la roşu aprins la roz pal, alb şi culoarea albastră mi s-a părut atât de frapantă încât îmi imaginam acel trandafir în fel şi chip. Cred că pe un caiet de lecturi pregătit pentru orele de română mai este încă desenul unui trandafir albastru, îngroşat cu o cariocă, peste creionul colorat, tocmai din dorinţa de a-l face şi mai albastru. O vreme am uitat de trandafirul albastru şi de atracţia care o reprezenta pentru mine ideea pe care o întruchipa, pentru ca mai târziu, în primul an de facultate, să îmi văd la propriu visul cu ochii. Era undeva între 1 şi 8 Martie şi, la o tarabă cu flori din Alba Iulia, am văzut ceea ce nu credeam că există: un trandafir albastru. Trăisem minunea! Am aflat mai târziu procedura prin care un trandafir alb înmuiat în cerneală devine atât de natural albastru, am fost dezamăgită, dar am încercat să ignor procedura şi să mă bucur de imagine. Cum m-a marcat această poveste? Nici de data aceasta nu aş putea spune, dar ştiu că întotdeauna când voi vedea la vreo tarabă trandafiri albaştri îmi voi aminti de povestea trandafirului, dar voi uita că sunt coloraţi cu cerneală. În ce fel se leagă aceste poveşti? De ce aceste poveşti? Nu ştiu, poate nici nu se leagă, cred că prin ele, de fapt, ne pregătim pentru poveştile adevărate pe care le trăim în fiecare zi.
„Trandafirul albastru”, desen de Mariana Oros, de pe http://www.artline.ro/TRANDAFIRUL_ALBASTRU-2216-1.html.
Îmi intitulam articolul Poveste din poveste sau, parafrazându-l pe profesorul și traducătorul Virgil Stanciu, care spunea că din filme se însăilează viaţa, din poveşti se însăilează viaţa. Fie că le iubim, fie că le urâm, fie că vrem să scriem literatură post-postmodernă, fie că ieşim la o cafea cu un prieten, tot acolo ne întoarcem – la poveste. De la poveştile pentru cei mici până la poveştile pentru cei mari aflăm astfel, precum ne spune un personaj din Harry Potter, că noi suntem definiţi nu de calităţile noastre, ci de alegerile pe care le facem, prin urmare de poveştile noastre.
