Cap și pajură

Daniel Cristea-Enache: Scrisul – timp de decenii – săptămânal, cu unu-două texte în fiecare săptămână, cu o cronică, respectiv un articol, având subiecte diferite de la o săptămână la alta, a avut efecte asupra modului dvs. de a gândi și structura critic literatura?

Spre deosebire de cercetătorii unei arii sau unei epoci din istoria literară, specialiști într-un subiect, istorici care își dedică ani întregi obiectului monografiei lor, dvs. ați schimbat săptămânal referentul literar, făcând din el obiect de analiză. În felul acesta, ați „acoperit” câmpul literar, incluzând în el, prin cronici, operele noi.

A fost, în această tenacitate a cronicarului literar, și convingerea că fără cronică nu se poate defrișa terenul pentru o Istorie a literaturii? Ați „legat”, de la un moment dat, cronica de săptămâna aceasta de ideea unei viitoare Istorii?

Nicolae Manolescu: Lucrurile astea nu sunt niciodată planificate. Se întâmplă, pur și simplu, și abia ulterior, uneori mult mai târziu, capătă sens. Nu doar în carieră, dar și în viață. Ideea m-a preocupat la un moment dat. Am publicat o povestire, Răscrucea, în care protagonistul, un bătrân căruia îi plăcea să se plimbe zilnic în marele parc al orașului, șovăie la răscrucea unor poteci, auzind zgomote ciudate dinspre o cârciumă din apropiere, și se decide brusc să-și schimbe direcția obișnuită, ca să vadă ce e dincolo. Nimerește în plină bătaie dintre bețivi și se alege cu o urâtă rană la cap. Reîntors din spital, reface traseul dintotdeauna al plimbărilor sale, iar la răscrucea cu pricina, are din nou o clipă de ezitare, surprins de data asta de tăcerea locului. E curios să știe de ce, dar își refuză violent curiozitatea, luând-o pur și simplu la goană în direcția dintotdeauna, de teamă, poate, că nu va rezista tentației. E găsit a doua zi mort, cu capul spart, lângă zidul vechi de incintă, unde obișnuia să stea, de care se izbise, cine știe cum, mânat probabil de dorința imperativă de a evita poteca cealaltă. Mi se pare clar că nu știm de ce alegem o cale sau alta când ne aflăm la o răscruce. Retrospectiv și mult timp după aceea, ne dăm seama, poate, dar nu obligatoriu, dacă și ce sens a avut alegerea făcută. Destinul e cel care citește răscrucile, nicidecum viața.

Când G. Ivașcu, pe care nu mă pot împiedica să-l pomenesc de câte ori vine vorba de debutul meu publicistic, m-a invitat să scriu cronică literară, habar n-aveam ce va urma. În loc să mă consacru prozei, cum mă decisesem după ce-mi dădusem seama că nu există nici o brumă de lirism în mine, am devenit critic. Să nu-ți imaginezi că am avut, fie și trecător, în mod obscur, cum se spune, sentimentul că mă aflu la o răscruce care îmi va hotărî cariera și, în definitiv, soarta. Nici vorbă. Eram ca un orb care o apucă pe un drum fără să-l vadă. Îmi lipsea doar bastonul alb pentru ca cei din jurul meu, rude, scriitori, colegi, profesori, să-și dea seama de orbirea mea. Nici măcar nu pot afirma că eram singur, doar cu mine, pe drum. În fond, eu nu eram acolo. Debutul în carieră, oricare ar fi aceasta, mai ales una care comportă vocație, seamănă cu o mașinărie mecanică funcționând de la sine. Am scris așadar multă vreme, poate, ani, fără să fiu pe deplin conștient de ce răspundere mi-am asumat și, cu atât mai puțin, de faptul că nu există întoarcere și că voi continua să comentez cărți nou apărute timp de decenii. Nici acum, când mi-am reluat cronica întreruptă în 1992, nu știu cât timp o voi ține. Ar fi frumos să spun: până la sfârșitul zilelor mele. Dar ar fi exorbitant s-o cred eu însumi.

Foto: Dinu Lazăr

Prima dificultate de care am fost conștient aproape de la început, poate ți-am mai spus-o, a fost că nu puteam citi în fiecare săptămână întreaga operă a unui scriitor, și nu erau puțini cei care publicaseră numeroase cărți, trebuind să-l judec după cea mai recent apărută. Riscul de a mă înșela era imens. L-am reîntâlnit în cronicile tinerilor pe care i-am adus la rubrica României literare, care ignorau cu seninătate faptul că un roman prost, pe care îl desființau în mod corect, făcea parte dintr-o serie de capodopere sau măcar de cărți reprezentative la un moment dat. Le-am atras delicat atenția să-și modereze tonul, dar învățasem pe pielea mea că nu există soluție. Sau există, dar vine mai târziu, când, după vorba lui Călinescu, criticul adevărat nu mai citește opere, ci literaturi. Devenind, cu alte cuvinte, istoric literar. La patruzeci de ani, sugera G. Călinescu. În condiții normale, ca acelea din interbelic, da, era normal. Lovinescu și Călinescu și-au scris Istoriile cam la această vârstă, iar Iorga, chiar mai devreme. Eu am început-o pe a mea la cincizeci și am încheiat-o la șaptezeci. Motivele sunt numeroase și le-am menționat de-a lungul timpului de câteva ori. În regimul comunist, istoria era una singură, aceea comandată de partid. Istoria literară făcea excepție doar în mică măsură, dovadă că s-au publicat câteva, mai degrabă cu aspect de manual, iar reeditarea celei călinesciene a fost posibilă abia în 1982. Tot în anii 1980, au fost reeditate cele lovinesciene, parțial mutilate de cenzură. Să-ți spun ce am pățit cu primul volum al Istoriei critice, gata pentru tipar în 1989. Deși cuprindea epoca veche și doar romantismul din secolul XIX, perioadă în care nu existau scriitori interziși, doar câțiva nereeditați integral, volumul conținea referințe din critici care emigraseră, precum Ion Negoițescu sau Virgil Nemoianu. Mai ales cel din urmă era inconturnabil, Romantismul îmblânzit fiind o carte fundamentală pentru literatura europeană și românească aflată sub semnul curentului cu pricina, în care conceptul însuși de romantism era reinterpretat. Nu puteam nici să nu mă refer la el, nici să mă refer. La sugestia lui Z. Ornea, care stăruise să mă apuc de Istorie, am amânat publicarea cât s-a putut, lucru total inuzual într-o epocă în care toată lumea se grăbea să publice. A venit Revoluția. Să nu crezi că bănuiam ceva, deși, chiar în zilele izbucnirii mișcărilor de la Timișoara, mă aflam în tipografia din Bacău, unde se trăgea cartea, înarmat cu câteva zeci de modificări ale textului, menite a întârzia publicarea. Așa a fost să fie. Sub vremi suntem, bieți oameni, avem nevoie și de puțin noroc.

Ideal ar fi pentru un cronicar să fie și istoric literar. Dar asta nu se poate. Legătura e reciprocă: cronica te învață ce importanță are literatura actuală, în sens larg, istoria te ajută s-o situezi în perspectivă. Călinescu a definit foarte frumos raportul, vorbind de cele două fețe ale monedei. În plan teoretic, lucrurile sunt minunat de clare, ca și cum moneda ar putea sta neclintită pe cant. În plan practic, trebuie să ne mulțumim cu aproximații, datorate faptului că moneda cade când pe cap, când pe pajură. Nici un critic n-a scăpat vreodată din ghearele acestei dileme. Ignoram, evident, aceste lucruri, când am început să scriu cronică acum aproape cinzeci și cinci de ani. Poate că a fost bine așa: crezi că dacă le-aș fi știut, mai scriam?

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

(sursa imagine cover: wikipedia.org)