Ia noastră, românească

Ia noastră, românească,

Mulți au vrut să te cunoască

Lângă pâine, lângă sare,

Le-ai făcut întâmpinare!

Cin s-apropie mai bine,

Rămase uimit de tine,

C-așa frumusețe rară,

Nu văzu în altă țară!…

Și făcu închinăciune

Și aleasă plecăciune,

Acestui strai de onoare,

Mult vestit peste hotare!.

Că din vremuri de demult,

Ia cinste a făcut,

Celor care au purtat-o

Sau de fală-au îmbrăcat-o!

De la portul preoțesc,

Pân’la cel împărătesc,

Ea a stat destul de bine,

Îmbrăcată, pe oricine!

Că prea mult a fost gândită,

Mai întâi de-a fi croită,

În formă de sfântă cruce,

(Cum se-ncepea lucru-atunce!…)

Și-n vremuri de altă dată,

Nobilimea-aristocrată

Te purta cu semeție,

La ospețe sau chindie.

Iar țăranul osândit,

Și de trudă vlăguit,

Când făcea munca de jos,

Mi te îmbrăca pe dos,

Apoi te-ntorcea pe față,

Duminica dimineață,

Când la slujbă se ducea

Și la Domnu’- ngenunchea.

Ie din pânză de in,

Cusută mărunt și fin,

De către femeia dacă

Tu ne-ai fost cămașa sacră!..

Ie-n fir de borangic,

Cusută bătut și mic,

Și purtată-n vremi alese

De domnițe și prințese.

Iișoară din bumbac,

Cusută numai la ac,

De către-a noastră țărancă,

În șezătoare sau clacă.

Și frumos împodobită,

Lângă busuioc sfințită,

Duci cu tine-n mare taină,

A neamului noastră faimă.

De la culorile stinse,

Până la cele aprinse,

De la spicul grâului,

Pân’la floarea câmpului,

Toate parcă-s din peniță,

Măiestrite pe altiță,

De juri că Domnu’-a purtat,

Acu-acela… inspirat!

Și l-a petrecut prin rânduri,

Cu-ale lor curate gânduri,

Sau , poate, cu lacrimi multe,

Văzute și …nevăzute!

Strai frumos de mare fală,

Numai trudă și migală,

Te-a purtat cu multă stimă,

Și țărancă, și regină!

Și aceleași mâini măiestre,

Te-au pus în lada de zestre,

Să rămâi ca mărturie,

De-a țăranului simțire!…

Că-n robia lui de jos,

Se-alina cu dor frumos!…

(foto: „La Blouse Roumaine”, Matisse; sursa: envy.ro)