Mărturisiri

Grădinile amăgirii

Grădinile amăgirii te-aşteaptă-acolo unde
Apusa tinereţe s-a ofilit de dor,
Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor,
Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.

Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.

Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri
Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură,

Și singur iar vei plânge în searbedele zori,
Amara soartă care te-a prigonit cu ură,
Încununându-ți fruntea cu mohorâte flori.

***

Dormi

Dormi dulce somn netulburat
În flori şi în dantele,
Dormi că ţi-au pălit mâinile
În grelele inele.

Dormi rece somn ne’nfiorat
De gânduri, nici de vise,
Dormi că ţi-au rănit pleoapele
Făcliile aprinse.

Dormi veşnic somn îmbălsămat
În beznă şi-n uitare,
Dormi că ţi-a muşcat buzele
A Morţii sărutare.

***

Mărturisire

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

***

Singurătatea

E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
Într-un noian albastru de mistice visări…

Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare… Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri…

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe:
– De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.

A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea şi nu te vei căi…

– Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea – umilinţă;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci şi voi primi-o netulburat şi mut –
Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.

Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt…

Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar…
Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea…
Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare
Pe nesimţite piere din undele-argintii,
Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.

(selecție din poeziile lui Mateiu Caragiale, realizată de Odilia Roșianu)

(sursa foto: toxel.ro)