Dumitru Crudu 
Nu mai țin minte cine a propus primul să plecăm la Vilnius: eu, Iurie sau Corina. Știu însă că nici unul dintre noi nu a mai fost până atunci în Lituania. Cred că despre asta și vorbeam când am decis să plecăm în Țările Baltice. Eram la o cafea pe terasa Fulgușor-ului când am plesnit tustrei din palme și au început să ne sticlească ochii. Nu cred că am mai trecut pe acasă, cel puțin eu nu-mi amintesc asta, și am plecat la gară doar cu ce aveam pe noi și doar cu câți bani aveam în buzunare în acele clipe, atât de tare ne ardea buza să vedem Vilnius. Sau, poate, am trecut pe acasă după bani și eu nu-mi mai amintesc asta. Oricum ar fi, am plecat la gară fără să ne mai bem cafelele până la fund, așa cum făceam de regulă și fără să ne mai fumăm țigările până la filtru.
Am plecat la Vilnius via Kiev.
Nu am avut noroc să nimerim în același compartiment sau barem în același vagon, dar eu și Iurie am alergat îndată în vagonul Corinei și am stat cu ea pe hol până când a deschis ușa un bătrânel cu țăcălie și a strigat să nu mai hăhăim atâta. Am mers în tambur, unde ne-am închipuit cum o să ne întoarcem noi la Fulgușor peste câteva zile și o să ne dăm rotunzi în fața tuturor că am fost la Vilnius. Nimeni dintre noi nu voia să o părăsească pe Corina, nici eu și nici Iurie, dar ni se lipeau pleoapele la toți și am condus-o în compartimentul ei, unde o aștepta bătrânul cu țăcălie care s-a făcut verde la față când ne-a văzut.
Fata l-a țucuit pe Iurie pe obraz și eu l-am privit galben, apoi m-a pupat și pe mine și Iurie m-a privit pe sub ochi.
Rămași singuri, nu am mai stat nici măcar un minut împreună și am luat-o în direcții opuse, fiecare spre vagonul său.
În Kiev am urcat imediat în trenul de Vilnius și singurul lucru pe care l-am văzut în capitala Ucrainei au fost ochii somnoroși și plânși ai vânzătoarei de bilete.
La Vilnius, am coborât din tren seara târziu și am rămas să dormim la gară, în sala de așteptare, unde, în afară de noi, nu mai era nimeni altcineva. Corina s-a așezat între noi, învârtindu-și capul când spre mine, când spre Iurie, în funcție de cine-i vorbea. M-a furat somnul. M-am trezit ca să merg la toaletă și am văzut-o pe Corina dormind cu capul pe umărul lui Iurie, care însă stătea cu ochii deschiși și clipea mărunt din gene. Când a observat că m-am trezit, brusc și-a închis ochii și a început să sforăie. Ieșit de la budă, i-am tras un picior unei cutii goale de țigări care se tăvălea în fața ușii. Revenit înapoi, mult timp nu am putut să ațipesc. Corina continua să doarmă tun cu capul pe umărul lui Iurie, iar acesta să simuleze că doarme. Dimineața, m-a trezit Corina care se aplecase deasupra mea și mă trăgea de braț. M-am spălat la chiuveta din toaletă, dar nu aveam un ștergar și mi-am șters fața cu cu poala tricoului, prinzând un moment când Corina și Iurie se uitau într-o parte.
Am ieșit în oraș, luând-o pieptiș spre Universitate. La picior, am bătut tot orașul vechi. Se lăsa seara și noi ne-am oprit la o bere pe o terasă, neștiind unde o să dormim la noapte. Bani mai aveam doar pentru bilete, Corina însă nu mai voia să mai rămână o noapte în gară.
-Voi dormeați tun, dar eu am tras o spaimă soră cu moartea când au dat buzna în sală o bandă de golani.
M-am uitat întrebător la Corina pe care o fixa contrariat și Iurie. Nici el nu știa nimic, deși Corina a dormit cu capul pe umărul lui.
-Și te-au agresat?
-Nu. Pentru că le-am răspuns în română. Când m-au auzit vorbind în română, și-au băgat bâtele în genți și au făcut picioare.
-Măi să fie, am exclamat eu surprins de ceea ce s-a întâmplat astă-noapte.
-Eu nu aș mai vrea iar să dau ochii cu ei, ne-a zis Corina și noi am privit-o înfricoșați.
-Și atunci ce facem?
-Haideți să dormim la hotel.
Asta însă însemna că nu vom mai avea bani ca să ne întoarcem acasă.
-O să-mi vând mâine cerceii, inelele și brățările, doar sunt de aur, și o să avem iar bani, ne liniști Corina și ne-am pornit după ea, în căutarea unui hotel ieftin pe care tot în zona gării l-am găsit. Bani ne-au ajuns pentru o singură cameră, în care s-a cazat oficial Corina, iar eu și Iurie ne-am cățărat pe fereastră, ca să nu-i trezim bănuieli portarului.
Corina a intrat prima în baie și, cât s-a dușat, eu și cu Iurie am stat cu ochii pe ușa învăluită de aburi. De acolo, Corina a ieșit înfășurată într-un ștergar înflorat și imediat s-a băgat sub plapumă. Am tras la sorți cine să facă următorul baie. Zarurile i-au surâs lui Iurie. Apoi mi-a venit și mie rândul. Cât timp mă bălăceam sub duș, mă întrebam oare Iurie nu se dă cumva la Corina?
Când am ieșit în hol, l-am văzut pe Iurie stând așezat pe marginea patului și povestindu-i te miri ce Corinei care-l asculta cu gura larg deschisă. Văzându-mă, s-a ridicat în picioare și s-a așezat în fotoliu.
Corina a rămas să doarmă în pat, iar noi doi pe podea, pe pernele fotoliilor. De două ori m-am trezit și o dată nu l-am zărit pe Iurie la locul lui și m-am speriat că i s-a băgat Corinei sub plapumă și m-am ridicat în coate, uitându-mă în direcția patului. Mi se părea că se mișcă. Într-adevăr, se clătina. Mi se uscă gura și am vrut să mă ridic și să trag plapuma de pe ei. Am auzit apa trasă la budă. Ușa a clinchetit și Iurie a ieșit din baie.
Din hotel, am sărit pe fereastră, iar Corina a ieșit pe ușă. Eram în Vilnius și nu mai aveam niciun firfiric la noi, nici măcar de o cafea.
Toată dimineața am căutat o casă de amanet și abia pe la amiază am găsit una. Vânzătorul se codea să-i cumpere cerceii și podoabele Corinei, și le întorcea pe toate fețele. Noi îl urmăream cu inima în gură. La un moment, își ridică ochii spre Corina și o anunță că sunt strasuri și falsuri. Corina a izbucnit în plâns și i-a vorbit în română. Cu toate că bătrânul s-a înduioșat și ne-a întrebat de unde suntem, nu a vrut să-i dea fetei mai mult decât niște băncuțe, cu care nici trei beri nu ne-am fi putut cumpăra. Văzându-ne la apă, a vrut s-o tâlhărească pe Corina, care era sigură că podoabele ei sunt autentice. Și fata i-a spus asta și bătrânul cu barbă albă s-a făcut și mai alb la față și ne-a îmbrâncit pe ușă afară. Stăteam în fața casei de amanet și nu știam unde să ne ducem. Din disperare de cauză, am mers la gară. Singurul loc unde nimeni nu ne-ar fi întrebat ce facem acolo. De parcă am fi așteptat trenul, ne plimbam pe sub ceas, cu mâinile la spate. Deodată, am auzit cum se anunța prin difuzor că la opt pleacă trenul spre Kiev, de la peronul opt și am mers acolo, măcar să-l petrecem cu ochii. Pe lângă în noi, în vagoane, urcau călătorii. Cât am fi dat să fim și noi în locul lor. Dintr-o clipă în alta trenul urma să se miște de pe șine și noi ne gândeam cu groază la clipa aia. Încă o noapte în gară. Și dacă iar dau peste noi golanii din prima noapte?
Corina mergea între noi și ne uitam cu tristețe la ferestrele vagoanelor la care cei care plecau au ieșit pentru a mai schimba câteva cuvinte cu cei dragi.
Deodată, privirile mi s-au poticnit de un tip cunoscut, care stătea pe peron și discuta cu o femeie ieșită la fereastra vagonului numărul șase. Era Nicolae Plăcintă, un fost coleg de facultate. L-am abordat frontal, cerându-i niște bani, promițându-i că o să i-i dau la Chișinău. Fără să mă întrebe cum de am picat și eu acolo și cum de am rămas fără bani tocmai în Vilnius, Nicolae mi-a băgat în mână un teanc de bancnote, fără să-i mai numere. Trenul demarase. Am alergat după el și Corina a urcat prima, iar după ea Iurie și eu la urmă m-am agățat cu mâinile de barele vagonului și niște brațe puternice m-au tras înăuntru.
L-am uns pe naș și am putut să stăm tustrei împreună, în același compartiment, dar pe o singură cușetă. Nu mai aveam chef de vorbă și ne uitam pe fereastră. Nici nu știu când am dormit, dar când m-am trezit, Corina dormea cu capul pe umărul meu și Iurie se uita în gol. Și-a răsucit ochii spre mine și m-am prefăcut că dorm. Corina a dormit cu capul pe umărul meu până la Kiev.
După ce am coborât pe peronul gării din Chișinău, ne-am despărțit instantaneu și de atunci nu ne-am mai văzut niciodată.
Mai târziu am aflat că Iurie a ajuns un mare bancher, iar Corina o femeie coz de frumoasă.
Pe Nicolae Plăcintă însă, oricât l-am căutat, nu l-am mai întâlnit niciodată ca să-i întorc banii.
(sursa foto: delcampe.net)
