Pătimaşă şi bună

„Pentru descrierile și dense și autentic epice ale vieții țărănimii chineze, precum și pentru capodoperele ei în domeniul biografiei”, Pearl S. Buck (26 iunie 1892 – 6 martie 1973) devenea, în 1938, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură.

Primii scriitori pe care i-a citit au fost Mark Twain, Dickens, Thackeray și George Eliot și clasicii literaturii chineze. Spre deosebire de prima ei carte publicată la New York în 1930, East Wind, West Wind (Vânt de Răsărit, Vânt de la Apus), care trecuse neobservată, The Good Earth (Ogorul), romanul ei despre viața necăjită a țărănimii chineze, apărut către sfârșitul anului 1931, se ridica tot mai sus pe lista de bestseller-uri americane. Fusese reeditată la Londra, tradusă la Paris, Roma și Berlin și urma să vadă lumina tiparului în alte câteva capitale. La câtva timp după sosirea ei în America, romanul The Good Earth a fost distins cu premiul Pulitzer pe 1932 și se afla în curs de ecranizare la Hollywood. Uriașul răsunet al cărții se datora atât faptului că dezvăluia cititorilor realități crude, pe care scrierile lui Pierre Loti, Lafcadio Hearn, Kipling sau Blasco Ibanez le evitaseră sau le drapaseră în faldurile exotismului romantic, cât și caldei simpatii manifestate de autoare pentru năzuințele de înnoire socială ale poporului chinez. La întoarcerea în China, Pearl Buck părăsește învățământul și încetează activitatea misionară pe care o desfășurase mulți ani, pentru a se dedica exclusiv literaturii. În 1934, după ce revine în America, divorțează și se stabilește la New York unde acceptă o muncă de răspundere într-o editură. În același an, publică un nou roman The Mother (Mama), care se înscrie rapid pe lista marilor succese de librărie. Apoi reia personajele din The Good Earth, încheind în 1935 trilogia cunoscută sub titlul de The House of Earth (Casa de lut). În anul următor, dă la iveală biografiile părinților ei, intitulate respectiv Fighting Angel (tradusă în romnă de Mircea Eliade în 1939) și The Exile.*

„…o față lată, aspră și cu buze pline, închisă la culoare și înroșită de vânt și soare. Ochii ei negri luceau în lumină – ochi nemaipomenit de limpezi, așezați chiar dedesubtul sprâncenelor. Nu era o față frumoasă, ci pătimașă și bună. S-ar fi putut spune că era o femeie iute la mânie, dar o soție bună și-o mamă caldă și binevoitoare cu bătrâna din casa ei. (…)Pofta aceea adâncă și nerăbdătoare din ea se putea încărca uneori precum norii de furtună, într-o furie lipsită de motiv împotriva bărbatului pe care îl iubea, până când aceasta se stingea și se agățau unul de altul, iar ea își găsea mulțumirea pe calea cea simplă și străveche și era domolită din nou. (…) Dar din tot sufletul ei tainic își dorea să nu fi săvârșit păcatul. Cu cât își dorea mai mult, cu atât se întreba cum ar fi fost posibil și toată scârba i se întoarse împotriva acelui bărbat cu chipul neted, disprețuindu-l pentru păcatul ei și pentru că acum nu mai exista cale de ispășire. În ceasul acela de scârbă și dispreț, se vindecă de focul și de tinerețea ei, iar de atunci încolo nu se mai numi o femeie tânără.”

(„Mama”, traducere Ioana Oprica)

Imagine de pe: bigthink.com

*sursa: wikipedia