Idolul

Povestea nemărturisită zace-n mine

Şi ferecată gura-mi va fi pân’ la moarte

Jurat-am taina nimeni să n-o ştie

Neîmpărtăşită, s-a-ntrupat din propria mea carne.

S-a cuibărit la pieptul meu, hrănindu-se apoi din sine,

Lăţindu-se ca norul negru pe cerul palid de furtună

Acoperindu-mi inima – benignă sau malignă

Tumoare-scut, care îmi aparţine.

Poartă-a cetăţii înălţate mistic din iubire

Smulsă nu poate fi decât prin mutilare

Cedat-a însă sub a crinilor năvală, conduşi de Adevăr

Suprem chirurg şi rege neîntinat al firii.

Din somnul raţiunii venit să mă salveze

Cu bisturiul sufletul îmi taie

Cu cleştele îmi scoate lent şi-apoi pe tavă delicat depune

Materia amorfă sângerând de vină.

Sub ochiul său marmorean, aceasta se albeşte

Crescând enormă, alunecându-i la picioare

Lungindu-se până-ntr-un punct din care

O formă prinde ce îndată împietreşte.

Semeţe ziduri rând pe rând se surpă

Perpetuând, zi după zi, o dimineaţă albă

Când m-am trezit împiedicându-mă de tine

Statuie-a idolului meu, de pe-al său soclu retezată.

Imagine de Beatrice Anghelache, acrilic pe pânză