Ana BartonAna Barton
20.06.2016

Circuitul rănii în natură

Un

om

ședea

mic,

mic,

copil era și îl ploua.

Nu cu apă îl ploua,

nu cu lacrimi,

cu alea se ploua singur.

Îl ploua cu mama și cu tata.

Și

pentru că ședea

sub furtună

a-nceput

de mic ce era

să se creadă mărunt.

Azi așa,

mâine tot așa,

de poimâine nu mai zic.

Omul

mic

avea

găuri

mici

pe inima mare.

Apoi,

a-nceput

să-și pună frunze de rostopască pe răni

să nu mai curgă sângele sufletului

și n-a mai curs.

Au făcut coajă toate,

o coajă rozalie,

ai fi jurat

că înăuntru

e un vin tânăr.

Dar nu era,

era

o smoală roșie și acidă,

ce fel de smoală o mai fi și aia?

Cu ea,

omul

mic

ajuns

mare

și

mărunt

făcea

răni

pe

inimile celor care îl iubeau.

N-au fost mulți,

nici cât să-i numeri pe jumătate din degetele de la o mână.

S-au făcut apoi

mai puțini,

și mai puțini,

până

la

niciunul.

Omul

a-nceput

să transpire smoală

și să se mărunțească

fin,

fin

până

la

spulber.

Dar

nu murea,

nici nu trăia,

doar

fușerea

mărunt măruntul.

Moartea

l-a

văzut

într-o zi,

pe-o fereastră mică,

dar

s-a uitat mai bine și-a văzut că nu e demn de ea.

I-a stins lumina,

dar

l-a mâgâiat pe creștet,

l-a sărutat pe tâmple,

i-a pus un deget pe buze.

Apoi,

blândă,

miloasă,

o moarte cumsecade, ce să mai,

a-nchis oblonul greu,

l-a zăvorât de-afară

și

a plecat.

L-a

lăsat pe om să se trăiască singur.

(foto: Costică Acsinte)