Indiferent de anotimp, de epocă şi de regim politic, nu există carte, nu rulează film, nu vedem emisiune în care să nu ni se vorbească, implicit şi explicit, despre esenţa românismului.

Toţi ştiu cum sînt şi cum nu sînt românii toţi. Avem mii de specialişti în listarea virtuţilor şi viciilor naţionale. Deşi am ieşit din epoca de aur a colectivismului şi individualismul a redevenit o componentă forte, fiecare vorbitor ţine să explice că românii sînt aşa şi pe dincolo, că iată-românul-spre-deosebire-de-neamţ, că uite-românul-faţă-de-maghiar, că unde ar fi azi România dacă Românul s-ar fi…, sau dacă, dimpotrivă, Românul nu s-ar fi… Punctele de suspensie nu indică, aici, vreo indecizie a expertului, ci faptul că realitatea psiho-etnică se constituie ca un set de adevăruri de mult timp (şi de toată lumea) cunoscute.

Or, dacă toţi ştiu atît de bine cum sînt românii şi care le este esenţa, fie-mi îngăduit să-mi dau şi eu cu părerea asupra chestiunii. Nu o voi face nici de pe poziţii de superioritate morală, nici cu un complex de inferioritate. Nu mă simt exclus din problematică, dar nici nu sînt implicat, în ea, pînă la pierderea lucidităţii. Cînd voi lăuda ceva la Românul generic, n-o voi face din naţionalism; iar cînd voi critica un aspect sau altul, nu voi onora vreun ocult comandament iudeo-masonic.

Vorbind despre Român, voi vorbi şi despre mine însumi: fiindcă, după ce am trecut în revistă particularităţile etnice, am realizat că nu mă sustrag lor. Altfel spus, nu mă descopăr, în punctele nevralgice, deasupra defectelor româneşti constatate în jur şi în urmă, în realitatea autohtonă şi în istoria noastră socială. Cît despre calităţile noastre, se vor fi regăsind şi ele în structura individuală a evaluatorului, care va face însă efortul – în episoadele următoare – să privească spiritul românesc în termenii obiectivităţii. Fără prea multe efecte de stil şi fără obişnuita turnură victimizant-eroizantă. Fără excese retorice şi fără acele clişee ce omoară o discuţie încă de la începutul ei.

Elementul naţional, România noastră, Românul cu majusculă n-ar trebui să fie o hiperbolă, după cum n-ar trebui să fie o caricatură. Observaţiile şi analizele s-ar cuveni să urmeze conturul realităţii, aşa cum se desenează acesta în viaţa cotidiană şi în durata mai lungă a Istoriei. România, pentru mine, e numitorul comun. Este ceea ce împărţim, ceea ce împărtăşim, ceea ce se găseşte şi se regăseşte în fiecare dintre noi: în personalităţile cele mai exotice, ca şi în individul cel mai şters. Spiritul românesc nu e însă un dat cu care ne-am resemnat, ci un rezultat ce poate fi analizat şi, pe baza concluziilor analizei, ajustat şi reformat.

Cît despre Românul generic, să ne înţelegem de pe acum că el nu-mi apare, într-o suprapunere perfectă, ca Mitică al lui Caragiale. Miticismul e şi el un numitor comun, dar neseriozitatea flecară, spaimele la un şpriţ şi înşelătoriile cordiale nu epuizează, nici pe departe, claviatura caracteristicilor naţionale. Eu, unul voi încerca un parcurs cît mai complet, avînd în faţă două posibilităţi. Fie să numesc o bună parte din trăsăturile noastre specifice; fie să le ratez una după alta, punînd în pagină elemente fără legătură cu realitatea. Dacă voi avea succes, puţini conaţionali o vor recunoaşte; iar dacă voi eşua în proiect, se vor găsi îndată binevoitori care să mă scuze: Lăsaţi-l în pace pe bietul critic! Ce vreţi, domnilor? E treabă de mîntuială, treabă românească…

(fragment din volumul „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

(sursa foto: worldwideromania.com)