Clara MărgineanuClara Mărgineanu
19.06.2016

Am fost cândva altă femeie

O inimă nouă

Viaţa pâlpâie în viscol, la foc de vreascuri,

Cuvinte pumnal zdrobesc epiderma,

Rămân intacte punctele vitale,

Taci, şopteşte, în creierul meu

Se rostogoleşte un urlet,

 

Între acum şi niciodată, te rog, fă-ţi timp

Să coşi o inimă cu un ac înroşit,

Mâine va fi ca nouă!

***

Cuvinte injectate de gheară

Cuvintele nu sunt, todeauna, ale noastre,

Sunt injectate de durere, neiubire, singurătate

Şi, mai ales, de otrava lor, a celor care

Ne scrijelesc privirea, ne înfig aşchii în ochi,

Să orbim, ca şi ei, ca şi ele……

De ce, Doamne, de ce Doamne, am întrebat,

Tocmai el, tocmai ea, le-am dat sânge din inima mea,

Şi bucăţi de viaţă, de ce?

,,Iuda l-a sărutat pe Hristos, nu uita!”, răspunde glasul din lacrima mea,

Ele te vor tot săruta, draga mea…Te vor săruta şi te vor uita,

Este greu de dus viaţa ta, ele te vor săruta…”

Precum Iuda, Doamne? ,,Da, şi el şi-a făcut treaba sa”.

 

Mă uit la ele, Chiar cred că nu simt şi nu ştiu?

Suferinţa e intuiţie, eşecul, târziu,

Mă doare, mă doare şi cad, pe stradă Salvare nu e

O cruce de lumină tace răspunsul ,,de ce”

Ochii aprinşi de bucurie sunt o amară ipocrizie,

Vor, tânjesc, nu te iartă că eşti, aşa cum eşti

Mă uit la ele. Chiar cred că nu simt, că nu văd?

Conturului rânjetului, tăcere, prăpăd…

 

Vina este a mea, cuvintele nu sunt, mereu, poeme din vară

Sunt injectate uneori, fatal. Injectate de gheară.

Iubirea va smulge gheara, din inima celui iubit

Lumina va deveni cântec, versul, răsărit.

***

Foamea de vară

Ard dimineţi pe cer, cu stele treze, lumina taie blând, în fiecare

Absenţa este o înfometare, când jinduirea stă să explodeze.

Uităm deliberat iubiri clasate, încremenite într-un cântec mut

Pe care-nfrigurată îl ascult, în vara mea, vii astăzi, de departe.

 

Am revăzut în tulburarea noastră, căzând frumos, alături, lângă geam

Zăpadă-n focuri sacre şi eram, actori de geniu, într-o piesă proastă.

Tăcerea e masivă în chitară, şi pentru ea, acordul e-o absenţă

Îl rog pe Dumnezeu, în penitenţă, să cânte viscolul, foamea de vară.

***

Umbrele care vom fi

Privim în jos spre adânc, înainte de a ridica fruntea spre cer

Tac ţipete nătânge, ţâşnite din nervi şi sânge

Cineva nu mă caută, altcineva mă găseşte

Muza e vitală şi pasională, plăsmuieşte, scrijeleşte

Chitara se sclerozează şi corzile dansează

Despre toate acestea se tace expresiv, privim în jos, spre adânc,

Despre toate acestea vor vorbi, umbrele care vom fi!

***

Păpuşa cu zâmbet pictat

Vine toamna frumos cu o supradoză de tăcere şi indiferenţă

Teatru de umbre şi flori presate, splendoarea din coşmar

Soarbe încet paharul cu jar şi absenţă.

 

Într-o poveste a fost uitată zile şi nopţi, o păpuşă,

Nu o doare nimic, mulaj din plastic cu zâmbet pictat

Deasupra umbrei are o cruce de cenuşă,

 

Uneori, mi-am dorit să semăn cu ea,

Păpuşa aceea i-ar fi plăcut cuiva,

Care şi-a aşezat într-o seară palma pe inima mea,

 

În vis, profetul în zdrenţe îmi spune că e bine

Că vine toamna frumos, în sfârşit de bal maiestuos,

Şi mă voi linişti, când fetiţei din mine

Mama îi va aduce o bucată de pâine,

 

Într-o altă poveste, păpuşa cred că a fost vie

Parcă o aud vorbind şi râzând pe o stradă pustie

Sau poate toamna care vine frumos, cântă cu jind,

Dacă vei zâmbi amintirii mele, îţi va răspunde zâmbind.

***

Am fost, cândva, altă femeie

În cârciuma dintre ruine şi balalaica este beată

În noaptea asta ies din mine, voi deveni altcineva

Şi poate, totuşi, voi afla de ce-ntr-o viaţă spulberată

Am fost, cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu.

 

Doi ochi vrăjiţi, din altă lume, celest, imperial, albastru

Mă strigă ireal, pe nume, îmi sunt şi boltă şi hotar

E poate un destin cu har care îmi mângâie dezastrul

Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.

 

Poate-i un sfânt care coboară cu mine-n cârciuma uitată

Poate definitiv e seară, peste ce n-am dorit să fiu

Acum chiar simt şi parcă ştiu, o încordare de-altădată

Am fost, cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu

 

S-a frânt coloana verticală a unui ev, în care plâng

Tăcerea asta milenară dă balalaica de pereţi,

Nu te opri, aşa înveţi, să sorbi lumina din adânc

Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.

 

Rămâne forţa poeziei, învingătoare în prăpăd,

Rămâne lacrima trufiei, peste absenţa necesară

Şi peste jale este vară, filmul îl ştiu, l-am scris, îl văd

Femeia veşnic amânată va obosi să fie eu.

(sursa foto: lupusvetlana.blogspot.com)