Ce secrete îmi ascunzi?

În liniştea deplină, aproape sufocantă, acea mişcare secretă şi plină de semnificaţii, ce nu putea fi decât omenească, m-a obligat să menţin starea de veghe. Memoria îmi jucase cele mai umilitoare feste, dar simţurile se păstraseră intacte, un fel de recompensă care să-mi facă viaţa cât de cât suportabilă. Auzul şi văzul se şlefuiseră ca nişte pietre preţioase, prin urmare, oricât de şiret se dorea (stăpânul sau stăpâna paşilor), nu mă putea păcăli. Şi dacă tocmai acesta era scopul, miza, efectul? Să-mi atragă atenţia! Să ştiu de existenţa cuiva de care trebuie să ţin seamă şi, vrând nevrând să intru în joc. Era vorba de strigoii invocaţi de Lisandra sau (cum mă îndemna instinctul), doar paşii mei rătăciţi altădată? Altădată când, în viaţa de dinainte sau în cea de apoi? Adică ce, fără să ştiu, sunt angrenată într-un joc fără sfârşit? Dar cine sunt eu, să fiu cuprinsă într-un scenariu al absolutei dezordini!? Dumnezeule, trebuie să deschid ochii, să ţip, să mă zvârcolesc, să fac ceva normal, uman, altfel, halucinaţiile mă ucid cu adevărat!…

Martha mă păzea ca pe sfintele moaşte, când a observat mişcare, şi-a făcut cruce cu palma întinsă şi-a privit spre tavan: „Ich danke dir, Lieber Gott!” (Mulţumescu-ţi ţie, bunule Dumnezeu!). Îmi era jenă să deschid ochii larg, pur şi simplu nu ştiam ce să explic acestei femei, care nu mă lăsa să mor şi poate tocmai de aceea, îmi permiteam să fiu crudă ori să fac pe mironosiţa, deşi avantajul era de partea ei. Religioasă, altruistă, nepervertită la minciună o puteam şantaja profitând tocmai de zestrea ei morală, însă starea psihică şi fizică în care mă aflam, nu-mi permitea ciocniri nervoase şi înţepături absurde. Timpul, timpul avea să le rezolve pe toate..

– Domnişoară Pia, ţi-ai revenit, îmi pare rău de ce s-a întâmplat, bezmetica de Lisandra cu diavolii din mintea ei bolnavă… Nu trebuie să crezi balivernele pe care i le coace capul de bivoliţă bătrână şi proastă. Am eu ac de cojocul ei, o să-i bag şoricioaică în pâine, să se umfle şi să-i plesnească burta!

Muşchii feţei i se încordaseră în aşa măsură, încât părea o zeitate păgână, aidoma celor pe care exploratorii le descoperă în pădurile Indiei: uşor buhăite, impasibile, îmbătrânite, bizare. Ochii uşor exoftalmici, albstru-aposi nu fulgerau, însă tocmai pupilele de culoarea deşertului lăsau impresia de Furie, gata să se dezlănţuie; niciodată nu o văzusem pe Martha atât de metamorfozată la chip şi vitriolantă în vorbire. „Ce secrete îmi ascunzi, Martha… ?” Orice aş fi aflat, aproape nu mai conta.

– Martha, adu-mi un ceai de tei şi o felie de pâine prăjită cu unt. N-am putere să cobor, iartă-mă, după aceea vreau să dorm, să dorm până n-o să mai ştiu de mine. Poate mâine va fi o zi bună!

(va urma)

Fragment din Ef, povestire din „Însoțitori de noapte”, în curs de apariție

(sursa foto: paradisfarasperanta.wordpress.com)