Van și Ivan Gogh

Jocul de cuvinte din titlul volumului spune destul de multe despre poezia de debut a Mariei Pilchin. Nu știu dacă împricinatul Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015) are, în spate, vreo dedicație cu trimiteri personale, de viață privată, adică, dar eu văd în el un demers poetic binocular. Ambivalența din carambulul ”Van-Ivan Gogh” trimite, deopotrivă, la Rusia, omniprezență obsedantă, peste Prut, și la râvnitul Occident, printr-un exponențial reprezentant artistic al ei.

Astfel, autoarea păstrează mai mereu subtextul protestatar, cu mesaj socio-politic tipic basarabean (derusificare, latinitate, manifestații de stradă, democrație, libertate, europenizare), chiar dacă tematica preponderent erotică trimite mai degrabă la texte ”trăiriste”, intimiste, obișnuite oricărei lirici, pe ton cuminte și-n vers scurt. Există o pudoare, o tandrețe reținută, o autocenzură sexuală care, în contrast cu debordanța congenerilor (mai ales a celor de dincoace de Prut, căci aici a fost editat volumul), dă un farmec vetust celor mai multe dintre poeme: ”ei strigau cu pancartele / noi ne iubeam / nebun și paradisiac” (Ivan Gogh), sau ”să ne ascundem în turbinca ta / și din petrecere în petrecere / s-o ducem tot așa / ca în uterul mamei / să ne naștem apoi în / piața marii adunări naționale / și solomon să decidă / câtă carne din noi / e valahă și câtă rusnacă / să taie ca în curechi / (să fie iertat regionalismul) / ca-n varză să taie / și așa dezmembrați / să vedem la cântar / câtă latinitate și / câtă sare slavă / să punem în bucate (Judecata lui Solomon). Obsesia naționalistă se suprapune, adesea, peste cea erotică, încât frenezia sentimentului poate schimba ceea ce orice intelectual basarabean dorește: eliberarea definitivă de ”Ivan”, pentru o eventuală asociere cu un ”van”. Când iubirea și politica nu se suprapun, zgomotul de fundal al îmbrățișărilor e, oricum, al unei mișcări de protest, ca-ntr-o revoluție modernă de tip hippy, asezonată cu ceva stângism che-guevarist: ”un corp de femeie / e țara mea / știut de tine / dorit de tine” (Ianus bifrons. roman epistolar); ”tărâmul roșu / mi-a răpit și mie / pe cineva în tinerețe / s-a adeverit că / ne iubeam în trei / eu platon și / comunismul / acum tot ce / mai contează / este platon” (Nu m-am iubit cu Che Guevara); ”sânii mei sunt/ /două turnuri / cu două tunuri / fortăreața ta / în care istoria / se consumă / într-o noapte / sunt eu” (sms-ul Sulamitei). Resimțit ca ceva negativ, sentimentalismul slav e, totuși, un narcotic congenital productiv (”strigăm cu toții despre / imperialismul rusesc / anexarea basarabiei / și multe altele / dar niciodată nu am plâns / mai mult mai adevărat / decât în fața unui film rusesc”), iar imaginarul transmite suma de contradicții pe care mizează, în esență, poeta: ruralism/urbanism, Rusia/România, copilăria comunistă/maturitatea cvasi-democrată, orient/occident, intimitate/stradă, trecut/prezent.

Avem, deci, o poezie a unei lumi pe dos, care există prin spectacolul paradoxal al nepotrivirilor și asimetriilor, prin minorat social, prin marginalitate politică, prin vise personale și colective ne-mplinite. Experimentele formale caută și ele să scoată discursul din spațiul sufocant al convențiilor eternizate prin tot felul de calambururi și pseudo-caligrame. Intertextul cultural, altfel discret, deschide porțile altor orizonturi, în speță celor ”vestice” celebre, responsabile de marea gândire: ”în orașul acesta mâncat de cari / în târgul acesta de la margine de lumi / timpul are frumoasa proprietate / de a se domoli în lucruri / oamenii fiindcă heidegger / s-a născut în altă parte / își trăiesc istoria în lucruri / toate evenimentele se consumă în mici / bagatele care pot fi ținute în mâini” / (…) în orașul acesta arlechinii / își au reședința circul e închis / iar show-ul a ieșit în stradă / arta toată a fugit afară” (Oraș fără zăpezi). Cu o mișcare de recul, în alte locuri culturalul e destructurat ”rusește” prin jocuri de cuvinte interesante (”gogol în google”, ”rodionline.cu alecsandri”, ”memento (a)mori”), culmea fiind Poemul pe înțelesul lui Ivan Gogh, singurul scris în rusă, de neînțeles fără notele de subsol. Maternitatea, corolar al eroticului, nu-i vreo bucurie a vieții, ci o condiție a ființei multiple, modificate, polimorfe, din care țâșnesc identități diferite, lingvistice și fizice, verbale și carnale, deopotrivă.

Eul liric din Poeme pentru Ivan Gogh pare o ”micuță Vera” care a evoluat și s-a intelectualizat (”fiecare fetiță născută în urss / a fost măcar o dată / malenikaya vera / (…) vera este copilul născut pe lume / pentru câțiva metri pătrați mai mulți / și eu și tu și toată generația / de fetițe născute în anii ´80 / suntem vera cea mică născută / pentru prosperitate / și bunăstare sovietică”), sau o matrioșka, o pupa russa cu exterior românesc și pe deplin europenizat, dar cu interiorul încă prins în chingile unui trecut ideologic defunct. E o poezie convingătoare și promițătoare, un debut reușit, într-un cuvânt.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)