Pacifistul

Vârsta majoratului îl suprinde pe Erich Maria Remarque (22 iunie 1898 – 25 septembrie 1970) în plin război mondial, ceea ce îl va determina să abandoneze cursurile Seminarului Pedagogic Catolic, în urma recrutării în batalionul de rezervă al Regimentului de infanterie 78 pentru a fi trimis pe Frontul de Vest. La mai puţin de un an este rănit de schijele unei grenade, fiind spitalizat o perioadă mai lungă decât cea petrecută pe front. Această experienţă şi înclinaţiile sale pacifiste îl vor determina să renunţe la cariera militară, refuzând medaliile şi decoraţiile primite, inclusiv Crucea de Fier clasa întâi.

Va aborda, după aceasta, profesii diferite, de la profesor la ziarist, contabil, comis voiajor sau organist. Începând cu 1921 se va dedica, însă, în totalitate scrisului (critică, publicistică, proză, scenariu) producând foarte multe scrieri ce condamnau războiul şi atrocităţile acestuia; dintre acestea cel mai cunoscut este romanul „Pe Frontul de Vest nimic nou”. Filosofia lui de viaţă îl va aduce în conflict cu naziştii, fiind obligat să emigreze, mai întâi în Elveţia, iar apoi în S.U.A.

„Acum, suntem obosiţi, deprimaţi, secătuiţi, dezrădăcinaţi şi fără speranţă. Nu ne vom mai putea regăsi în nimic de-acum încolo. Nici nu ne vor înţelege, căci înaintea noastră avem o generaţie care a trăit, ce-i drept, împreună cu noi, anii de aici, dar care a avut înainte un cămin şi o profesie şi acum revine la ele, şi va uita războiul; iar după noi avem o generaţie, asemenea nouă în trecut, dar care ne va fi străină şi ne va înlătura. (…)Am pierdut orice sentiment de solidaritate, aproape că nu ne mai recunoaștem atunci când vreunul dintre noi trece pe sub privirile noastre de animale hăituite. Suntem morți fără simțire, morți care, grație unei scamatorii, a unei magii periculoase, mai pot încă alerga și ucide.  Un tânăr francez rămâne în urmă, îl ajungem, ridică mâinile, într-una mai ține încă revolverul – nu se știe dacă vrea să tragă sau să se predea – , o lovitură de lopată îi sfârtecă fața. Altul vede asta și încearcă să fugă, o baionetă i se înfige în spate. El sare ca un arc și, cu brațele desfăcute, cu gura larg deschisă a țipat, se prăbușește înainte, iar în spinarea lui se leagănă baioneta. Un al treilea aruncă arma și se ghemuiește la pământ, cu mâinile la ochi.”

(„Pe frontul de vest nimic nou”, traducere Ilinca Pandele, Sanda Munteanu)