Cu dragoste, cu rușine…

Cum se fac pulbere androginii (1970-1972)

Profesorul Engel îşi petrecea cu noi trei ore pe zi la Şcoala de Arte Plastice. A fost omul care ne-a învăţat multe, nu numai istoria artei şi meşteşugul ei.

Pe vremea aceea pudoarea era încă la mare preţ, via tradiţia ţărănească, şi era amarnic încurajată de faptul că viitorul popor unic muncitor urma să se înroleze disciplinat şi, desigur, complet îmbrăcat, la construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Engel submina tradiţia şi proletcultismul în felul lui de pictor boem, eşuat în oraşul siderurgic Hunedoara şi la Crama de sub Şcoala noastră. Ţin minte zisa lui, ori de câte ori mimam sfiala în faţa vreunui model care poza semi-nud. Sau poate nu o mimam, cine mai stie?

– În artă, în dragoste şi în medicină nu există ruşine!

Auzi, vorbă, în plină perioadă cu picturi murale înţesate de oţelari cu şorţ, cizme şi ochelari de protecţie, dogoriţi la cuptoarele Siemens Martin, stimulând vizual depăşirea planului de oţel!

Eram foarte androgini pe atunci. Atât de androgini încât nici nu am priceput mai departe de partea cu medicina şi arta.

La capătul periplului cu lut, tempera, cărbune şi ulei de in, am început să înţelegem. Din lăuntru. Ceva se transforma în noi, în emoţiile noastre. Ceva se distila şi făcea pulbere androginii originari. Nu mai era deloc numai separaţia de îmbrăcăminte şi de jocuri. Oricum, de jucat nu ne mai jucam. În plin flower-power, nici hainele nu aveau cum să ne distingă radical. Parcă ceva ne înstrăina de băieţi şi pe ei de noi. Parcă ceva îi selecta pe ei altfel. Unii deveneau pereţi, peisaj, copaci. Alţii, buni camarazi si alţii, da, alţii, alţii deveneau unul, Unicul. Cel puţin o vreme. Era baiatul pe care nu îl mai priveam, ci spre care ne furişam privirea. Băiatul care ne electrocuta vârfurile degetelor când prindeam aceeaşi carte pe care, invariabil, o scăpam pe podea tocmai când trecea el. Era băiatul care ne dădea cel mai prăpădit ghiocel, încălzit în mâna lui transpirată de teamă. Dar anemica floricică devenea trofeul zilei de 1 Martie. Era cel cu care schimbam şerveţele de colecţie, timbre sau cărţi. Prietenul băiatului care ne trăgea de cozi în timpul orelor. Sau al băiatului cu care ne împrieteneam într-o camaraderie sadea-hipiotă, uneori pentru toată viaţa. Aşa a rămas prietenia mea cu Co, gardianul siguranţei mele din adolescenţă, cel care îmi turna apă peste naivităţi şi îmi îneca lacrimile în umor. Umor pe care al naibii ce ni-l pierdem când ne îndrăgostim.

Din timizii prinţi şarmanţi ai debutului de adolescenţă rămânem cu o nostalgie a preîndrăgostirii, a aproape îndrăgostirii. Cu genunchii zdrobiţi de pedalele de bicicletă, în încercările de a-i urma pe colinele oraşului. Cu febra de la prea mult patinaj asezonat cu emoţia că poate azi ne prinde de mână şi patinăm împreună până la capătul lumii. Cu memoria şirului de ape şi al şirului de lacrimi că “papagalul nenorocit” se lasă prins şi patinează cu Alta, mai puţin fraier-contemplativă. Eu știu că sunt cam ipocrită. Toate acestea le-am trăit pe pielea mea, dar poveştile suratelor de generaţie sunt foarte asemănătoare. Poate la unele nu era ghiocel, ci chiar mărţişor. Altora le cădea stiloul, nu cartea. Poate făceau schimb de plante presate pentru atlasul de botanică şi nu mergeau la patinoar, ci la film. Poate că băiatul le lua de mână şi unii rămâneau împreună pe viaţă, cum s-a şi întâmplat cu două dintre noi.

– În artă, în dragoste şi în medicină nu există ruşine!

Tot nu pricepeam nimic din zisa profesorului Engel despre lipsa ruşinii în dragoste. Mai mult, ruşinea, ca sfială, părea să vină la pachet cu acest anume sentiment prin care scoţi un om din peisajul cu semeni şi el devine buricul sentimental al pământului. Cel în jurul căruia ni se învârte mintea în pauzele dintre lecţii şi răspunsurile la întrebările celorlalţi. Personajul care ne prinde cu garda jos, oricât bravăm şi mimăm indiferenţa.

Ceea ce însă am înţeles foarte devreme este faptul că dragostea, ca sentiment, este un mare egalizator de gen. E creuzetul în care se topesc toate diferenţele învăţate social. Poate că fetelor le este mai uşor să se exprime verbal şi nu sunt chiar aşa de stinghere şi de speriate faţă de băieţii de vârsta lor. Nici nu e de mirare. Noi citeam poezii şi romane de dragoste fără nicio jenă. Ei le citeau mai under cover, că de, erau „lacrimogene”, recte muiereşti, chiar dacă erau scrise si acelea mai toate de bărbaţi legitim sentimentali, că doar erau scriitori. Cetitul cu miză sentimentală părea o lez-virilitate, o decădere din tăria sexul tare. Noi ne mândream să citim ce citeau ei: SF-uri, poliţiste, subiecte cu violenţă primordială, romane istorice care, invariabil, erau despre bătăi. Era o demonstraţie de ridicare spre “sexul superior”. Ei se ruşinau să citească sau să recunoască faptul că citeau ceea ce citeam noi. Existau, fără îndoială, diferenţe. Poate că băieţii au un mai precis şi mai explicit sentiment al caracterului erotic al atracţiei. Şi îl au, odată ce sexualitatea lor nu este atât de difuză ca la fete. Dar ştiu că sentimentele nu diferă cu mai nimic. Sunt sau nu sunt, sunt reciproce sau disperate, sunt mai timide sau mai stridente. Sunt. Te fac cenuşă şi Pasăre Phoenix, chiar dacă pricina cenuşei e Maricica sau Georgică şi a Păsării Phoenix, Roxana sau Vasilică.

(sursa foto: sufletdecocor.blogspot.com)