Rătăcit în Antwerpen

Cei trei prieteni ai mei din România şi Moldova care au rămas aseară la recitalul meu de poezie, au vrut să mă ducă la hotel cu maşina. Decât pe jos mai bine cu maşina şi mai repede. Era douăsprezece noaptea şi cu toţii picam din picioare de oboseală şi de somn şi voiam mai iute să ne băgăm în pat. Iurie a apăsat pe acceleraţie. I-am spus s-o cotească la dreapta. A virat la dreapta şi aici m-am pierdut pentru că ştiam pe care bandă s-o ia.. Da, asta era strada care ducea spre hotel, o ştiam foarte bine, pentru că de atâtea ori am bătut-o pe jos. Dar nu ştiam pe care bandă să ruleze. Nici Iurie nu ştia şi a intrat pe prima, de lângă bordură, care însă, ce neşansă!, s-a încovrigat şi ne-a aruncat înapoi, spre localul unde se ţinea festivalul de poezie. Doar câteva minute am putut să mă uit la poeţii care fumau în faţa clădirii, fiindcă, brusc, şoseaua ne-a împins într-un tunel care nu mai avea capăt, nu se mai termina, goneam, goneam, şi nu se mai termina, să fi avut vreo trei kilometri, dacă nu şi mai mult. Într-un târziu, am scăpat din îmbrăţişarea tunelului, dar nu mai ştiam unde ne aflam şi, respectiv, cum să mai dăm de hotel. Singura soluţie era să pornim GPS-ul. Poate asta ar fi trebuit s-o facem din capul locului.

-Care e adresa hotelului? m-a întrebat Iurie.

Nu ştiam. Eu ştiam cum să ajung pe jos, dar nu şi adresa. Ilona l-a sunat pe un prieten de-al ei din Strasbourg, care nu dormea la ora aia şi a intrat pe net şi ne-a spus adresa. Acum am răsuflat şi noi uşuraţi. Vocea dulce a doamnei de la GPS ne-a îndemnat să cotim mai întâi la dreapta, după care la stânga, şi iar ne-am trezit scufundaţi în tunelul din care atâta ne-am bucurat că am ieşit. Acum parcă era şi mai lung decât prima oară.

Ne-a scuipat pe strada pe care am pierdut busola. Doar că acum nu ne-am mai încadrat pe prima bandă.

Aşteptând să se schimbe culorile la semafor, Iurie căuta un post de radio şi nu a observat când iar s-a făcut roşu. Vreo câteva minute am văzut cu toţii roşu în faţa ochilor. Verde. Când se va aprinde culoarea verde? S-a aprins şi Iurie a pornit maşina, dar mai că am nimerit sub un tramvai, care, desigur, rula regulamentar.

În sfârşit, Iurie a frânat şi mi-a spus că am ajuns. Nu mai merg chiar până la hotel, fiindcă, uite-l!, e la dreapta, la o sută de metri distanţă. Ei au ieşit din maşină şi ne-am îmbrăţişat în faţa portierelor deschise. Apoi am plecat şi unii şi alţii. Eu plângându-i de milă că abia peste o oră vor fi acasă şi bucurându-mă pentru mine că, în câteva minute, voi putea să mă bag în pat. De, savuram momentul ăsta.

Strada pe care mergeam însă parcă nu era strada pe care veneam de obicei. Poate, cine ştie, din cauza oboselii să nu o fi recunoscut. Dar nu, nu se poate, am exclamat eu cu voce tare. Aşa ceva nu se poate. Asta da ţeapă. Hotelul la care m-a dus Iurie şi prietenii meu nu era hotelul meu. Şi ăsta se chema Ibis, dar nu era hotelul meu. Al meu era pur şi simplu Ibis, pe când, of, ăsta era Ibis central. Ibis central, dar nu Ibis. Doamne Dumnezeule, iar am luat-o în barbă. Mă uitam încurcat în jur sperând să găsesc măcar vreun reper ceva, de care să mă ghidez spre hotelul meu, dar nu găseam nimic. Pe aici nu am mai fost niciodată. Era ora două noaptea şi eu nu aveam niciun ban în buzunar şi nu ştiam cum să ajung la hotelul meu, din locul în care mă aflam. Dacă i-aş fi ştiut măcar adresa.

Am intrat în Ibis central şi l-am rugat pe băiatul de la recepţie să mă ajute. El însă nu vorbea franceza. Explicaţi-mi în engleză, atunci. Mi-a dat o hartă şi mi-a spus pe unde să merg. Ceea ce am reţinut e că trebuia să trec prin parcul central din Antwerpen. Am luat-o aţă la dreapta. Doar la dreapta, pentru că aşa mi-a spus băiatul de la recepţie.

Strada s-a terminat şi mi-au apărut în faţă nişte copaci. Probabil ăsta o fi fiind parcul central din Antwerpen. Probabil, mi-am spus şi am păşit pe o alee. În faţa mea zeci de alei. Pe care să merg? Nu ştiam. Important era să trec de parcul ăsta. Am luat-o la brodeală pe aleea din stânga mea. Parcul gemea de umbre. Umbre pe bănci. Umbre umblând. Umbre în spatele meu. Umbre în faţa mea. Două umbre vorbeau în română. Se pare că erau basarabeni şi erau soţi. Se certau. Nu am mai aplecat urechea ca să ascult ce-şi reproşau, pentru că voiam să ies mai repede la lumina felinarelor. O umbră se ţinea grapă de mine. Am iuţit paşii. Tropăia şi umbra din spatele meu. Am început să alerg. Alergă şi ea. La fugit nimeni nu mă întrece, chiar şi la trei noaptea, aşa că m-am descotorosit repede de urmăritorii mei, pentru că nu era unul, ci mai mulţi. Cu fuga asta, nici nu am observat când am ieşit din parc.

Acum pe care stradă să merg? Pe cea din faţa mea, pe cea din dreapta sau din stânga? Să mă uit pe harta pe care mi-a dat-o băiatul de la recepţie, era inutil, fiindcă literele erau aşa de mici că mi-ar fi trebuit o lupă. Şi iar am luat-o la plesneală pe strada din faţa mea, care, ce bucurie pe capul meu!, m-a lăsat într-o piaţă, drept în faţa hotelului meu. Răsuflând din greu, am deschis uşa hotelului, trecând printr-o terasă chiftind de petrecăreţi veseli. Am chemat liftul. Cu mine, urcă şi o tipă care nu se mai ţinea pe picioare. A coborât la doi, ţinându-se de pereţi. Iar eu am mai urcat un etaj.

Când am intrat în cameră, m-am dezbrăcat în mare grabă şi m-am băgat în pat. Eram foarte obosit şi nu puteam să dorm. Şi atunci am aprins lumina şi am început să citesc un roman de Dostoievski şi m-am gândit că, probabil, la ora asta o fi ajuns la Bruxelles şi prietenii mei. Am adormit cu lumina aprinsă.

(sursa foto: ca.hotels.com)