Moartea și Eminescu

Iubitei

O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită;
O, însenină faţa ta de nea.
Nu ştii că-n piept inima mea rănită
Tresare-adânc la întristarea ta?
Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită
­Oh, în zădar mi-ncreţi tu fruntea ta.
Durerea chiar de-o simulezi – eu simt
Fiori adânci în pieptul meu trezind.

Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă
Când râzi, când plîngi, când mă săruţi, când – ah!
Cuprind în mâni eu capul tău – geloasă!
Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah
Ei strălucesc ca stelele focoase
Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!
Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,
Amorul meu, nespusul meu amor!

O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,
C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci
­Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită
Şi de durere n-aş putea muri.
Aş purta-n timp inima-ncremenită,
Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi:
Durerea ta m-ar face să trăiese,
Ca să trăiesc, ca să înnebunesc.
Aşteaptă dar cu moartea ta, iubită,
Pân’ ce de fericire-oi muri eu.
Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită.
Zâmbind să mă săruţi, amorul meu;
De-oi învia, să ştii, dumnezeită,
Că-un somn a fost angelic, deşi greu.
De nu mă voi trezi, să ştii, să ştii
­Că-n veci visez la ochii tăi cei vii.

Cum va fi acel vis eu nu-ţi pot spune –
Eu numai îl gândesc când mă cufund
În ochii tăi. – Neclare sunt, nebune,
Acele-nchipuiri ce mă pătrund.
Priveşte tu în ochii mei şi-mi spune
Ce vezi în ei, în dorul lor profund.
Tot ce-ai văzut eu am văzut ‘n-al tău!
Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,
În somnul morţii m-or nelinişti,
Pătrunde-vor cu raza lor focoasă
Chiar în sicriul unde voi dormi.
Ei au pătruns prin pături neguroase
Ce viaţa mi-a urzit până aci
­De-aţi putut sparge negurile-acele,
Veţi lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume
Eu am iubit murit-au prea curând ­
Orice amor ce n-a luat drept glume
Al meu amor, e astăzi în mormânt. ­
Dar astăzi văd c-am pierdut num-un nume:
Căci ea eşti tu – tu ea – într-un cuvânt
Tu mi-ai murit o dată. Să nu mori
De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aş face eu în lume?
N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor
Şi osândit aş fi să stau în lume
De jalea ta eu n-aş putea să mor.
Acum – acum n-aş plânge al tău nume,
Ci chiar pe tine, vecinice amor:
Mort, aş trăi eu; – vie, eu aş fi mort.
Trăieşte-mi dar – c-adânc în piept te port!!

***

Mortua est

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot, în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Pin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece
Privese apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală,
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă; cu flori cari cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă: de vise rebele;
O, moartea-i un secul cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu fortune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

Ş-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi; ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din caos lumesc.

Ş-apoi… cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar ştie oricine
Că ceea ce nu e; nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea ta minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta; înger, de ce fu să fie?
Au a scos în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfeli să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

***

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

(selecție realizată de Odilia Roșianu)

Imagine cover de pe adevărul.ro