Coridorul pustiu

„Timp de jumătate de secol, amintirea a rămas în ea ca un ou, un ou de piatră, unul care nu se va sparge niciodată, nu va aduce pe lume nici un vlăstar nou. Ei i se pare bună tăcerea asta a ei, îi face plăcere, o tăcere pe care speră s-o păstreze pînă în mormînt.” Dincolo de filoanele autobiografice adesea explorate cu dărnicie de scriitori, există culoarele dosite ale amintirilor delicate, zăvorîte cu obstinaţie, pecetluite sub un implacabil jurămînt al tăcerii. Cîteodată însă cei mai fecunzi embrioni romaneşti sînt tocmai aceste amintiri latente, ce protejează ceea ce rămîne nerostit, adînc ascuns în tainiţele memoriei afective, ferit de privirea indiscretă a celorlalţi şi, uneori, chiar de iscoditoarele introspecţii. Insolitul roman din 2003 al scriitorului sud-african John Maxwell Coetzee, Elizabeth Costello. Opt lecţii aduce la lumină tocmai aceste nişe nedesluşite ale experienţei scriitoriceşti, într-o riscantă încercare metaficţională de problematizare a provocărilor, îndrăznelilor şi limitelor deopotrivă etice şi estetice ale literaturii. Publicat în acelaşi an în care i se decernează premiul Nobel pentru literatură, pentru că „înfăţişează într-o multitudine de feluri surprinzătoarea implicare a outsiderului”, Elizabeth Costello. Opt lecţii este, la rîndul său, în spiritul scrierilor inconfortabile ale lui Coetzee, un roman despre marginalitate, nonconformism, inadecvare şi suferinţă.

Aparent, Elizabeth Costello. Opt lecţii îmbracă forma elevat-teoretică a eseului, decupînd o serie de prelegeri despre trecutul şi viitorul literaturii, romanul african, drepturile animalelor, rostul umanioarelor, problema spinoasă a răului, obsesiile erotice din diverse mitologii, proba de foc a morţii. Doar că aceste nuclee speculative nu au nimic rigid, nu sînt perorate ex cathedra, ele alcătuiesc doar coloana vertebrală a ficţiunii, fiind învelite în carnaţia unor neliniştitoare poveşti de viaţă. J. M. Coetzee configurează en miettes destinul lui Elizabeth Costello, din frînturile fragile ale amintirilor ce răzbat de sub stratul dens al abstracţiunilor: rememorarea unor iubiri apuse, nemărturisite trădări, animozităţi familiale, traume ascunse „încastrează în viaţă” personajul, umanizîndu-l. Dincolo de (pre)textele prelegerilor propriu-zise, trunchiate şi chiar expediate în subtext, prinde contur o conştiinţă difuză şi adeseori confuză, dar vie şi alergică la clişeele de orice natură, atît de umană în dubiile şi temerile cu care se confruntă. O doză serioasă de (auto)ironie, nu întru totul lipsită de maliţiozitate, o transformă pe apreciata scriitoare Elizabeth Costello, faimoasă pentru un roman scris cu ani în urmă – Casa de pe strada Eccles, în care îi dă glas lui Molly Bloom, soţia celebrului Leopold din romanul Ulise al lui James Joyce – , invitată să conferenţieze pe toate continentele, într-o figură stingheră, nesigură pe propriul discurs. Toate conferinţele ei sînt stîngaci elaborate, încheiate brusc şi fără concluzii ferme, fiind primite cu aplauze timide şi cu o politeţe expeditivă, ce abia ascunde jena şi disconfortul intelectual. Acest blocaj este observat şi de fiul său, martorul unor astfel de eşecuri surprinzătoare la o povestitoare de cursă lungă: „O încheiere ciudată pentru o prelegere ciudată, îşi spuse el, prost calibrată, prost argumentată. Argumentaţia nu e punctul ei forte, métier-ul ei. Ea n-ar trebui să se găsească aici.”

Scriitoarea sexagenară se zbate ca peştele pe uscat în aridele medii universitare în care îşi susţine straniile prelegeri, dovedindu-se un outsider tatonant şi confuz într-o lume dură, a certitudinilor clamate fără reţineri, în care orice şovăială este imediat taxată fără milă. Obosită de spectacolul uneori hilar, alteori jenant în care este angrenată cu sau fără voia ei, Elizabeth Costello pare adesea neconvingătoare în argumentaţiile stîngace, reticentă la un schimb autentic de idei, schimbătoare precum „identităţile trecătoare” pe care le îmbracă pentru fiecare ceremonie. Ceea ce nu o transformă nicidecum într-o ipocrită, o simulantă ce intră fără scrupule în hora celorlalţi „colegi comedianţi”, o „maimuţă dresată”, precum kafkianul Peter cel roşu din O dare de seamă pentru o Academie, invocat în mod repetat, cu jucăuşă autoironie, de scriitoare. Dimpotrivă, ea este sinceră în bizarele ei căutări şi în uneori discutabilele aserţiuni pe care le lansează fără să fie pregătită să pareze contraargumentele mult mai bine calibrate, nefiind dispusă să îşi irosească puţinul timp ce i s-a dat susţinînd afirmaţii ce nu o reprezintă: „Eu exprim ceea ce gîndesc. Sînt o femeie în vîrstă. Nu am timp să spun lucruri pe care nu le gîndesc.” Dar ce se întîmplă cu această lăudabilă francheţe cînd descoperă cu stupoare că nici ea nu mai ştie ce gîndeşte şi nici nu mai poate să îi convingă pe ceilalţi, de vreme ce nici ea nu mai crede în ceea ce odată susţinea cu tărie? „Conferinţele sînt făcute pentru a schimba gînduri, cel puţin asta e ideea din spatele conferinţelor. Nu poţi schimba gînduri cînd nu ştii ce gîndeşti.”

Pledoariile lui Elizabeth Costello incită, dar nu conving, tocmai pentru că ele nu oferă soluţii, invitînd mai degrabă la o lectură cum grano salis a principalelor obsesii recurente ale postmodernismului. J. M. Coetzee deconstruieşte cu graţie şi umor stereotipiile discursurilor post-structuraliste. Prima prelegere vizează feminismul ce transformă „un roman despre femei” într-un „roman al femeilor”, ilizibil pentru bărbaţi. Textele despre Africa mizează pe un subtil joc al distanţărilor, ce ironizează post-colonialismul spectacular, în numele căruia unii scriitori îşi speculează exotismul: „Prin urmare, a fost nevoit să consimtă, cu totul neputincios, să fie ambalat pentru Occident cu eticheta de african”. Conferinţa din Amsterdam, intitulată „Martor, tăcere şi cenzură”, ţinteşte spre literatura traumei, cu „vraja malignă” ce o emană prin supralicitarea scenelor tari, care descriu detaliat atrocităţi de o cruzime greu digerabilă. Nu sînt cruţate nici revizitările postmoderniste ale tradiţiei literare, ironia abil înscenată de Coetzee fiind că tocmai o scriitoare care şi-a cîştigat covîrşitoarea faimă dintr-un roman intertextual despre o altă încercare similară, ce reinventează în cheie modernă Odiseea homerică, atrage atenţia că „nu putem continua să-i parazităm pe clasici pentru totdeauna. Nu mă exclud de la această acuzaţie. Trebuie să începem să născocim şi noi ceva.”

Grăitoare în acest sens e ultima lecţie, La poartă, ce construieşte ludic o parodie a arhicunoscutei parabole kafkiene din finalul Procesului. Suspendată într-un limb livresc, captivă într-un „purgatoriu de clişee”, Elizabeth Costello se trezeşte absorbită într-un kafkian proces de autodisculpare, fiind prinsă fără scăpare în capcana unei aparent banale proceduri birocratice. Scriitoarei i se cere, pentru a putea trece de poarta prin care i se îngăduie să întrezărească lumina de dincolo, o confesiune despre credinţele care i-au animat existenţa. Doar că intransigenta şi nonconformista scriitoare nu consimte să îşi asume nimic definitiv, prudentă, ea îşi rescrie cererea de dispensă insistînd pe incompatibilitatea dintre rolul ei pasiv, de „secretară a invizibilului” şi asumarea activă a oricărui crez definitiv: „Sînt scriitoare, o neguţătoare de ficţiune, spune în declaraţie. Nutresc credinţe doar provizoriu: credinţele fixe mi-ar sta în drum.” Dar e această neîncredere funciară o damnare sau un privilegiu, o extravaganţă îngăduită nu multor muritori? „A nu crede – întreţinînd toate posibilităţile, plutind între elemente opuse – este semnul unei existenţe tihnite, o existenţă fără ocupaţie, continuă femeia. Majoritatea dintre noi sînt obligaţi să aleagă. Doar sufletul uşor atîrnă în aer.”

Cert e că Elizabeth Costello se înscrie în rîndul acelor „credincioşi necredincioşi, sau necredincioşi credincioşi” care alcătuiesc tagma scriitoricească, iar instanţa cu care ea se confruntă pare desprinsă „din Kafka sau din Alice în Ţara Minunilor, o curte a paradoxurilor”, care nu e dispusă să accepte o logică a lui „da şi nu” deopotrivă adevărate, în care „Eu” devine „un altul” la nesfîrşit. În acelaşi timp corolar şi fundătură a gîndirii slabe postmoderne, prelegerile abil orchestrate de J. M. Coetzee în Elizabeth Costello. Opt lecţii provoacă o cascadă de întrebări fără răspuns, ele doar semnalează crizele, fără a oferi vreo soluţie, refuzînd cu obstinaţie să conchidă în orice fel. Ceea ce nu li se oferă personajelor din acest roman al incertitudinilor este „o confruntare care să ducă la un cuvînt final”. Esenţialul rămîne nerostit, în suspensie, iar personajele ratează întîlnirile edificatoare, bîjbîind în întuneric pe coridorul pustiu al unei solitudini impenetrabile: „ar trebui să se petreacă ceva între ei, ceva brusc, precum trăsnetul, care să-i lumineze ei peisajul, chiar dacă apoi acesta se cufundă din nou în întuneric. Dar, din cîte se pare, coridorul e pustiu.”

M. Coetzee, Elizabeth Costello. Opt lecţii, Traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015, 248 p.