Un detectiv cu ghinion

Stătea în fața mea și transpira din abundență. Un om rotofei, scund, cu o privire speriată.

– Sunt angajat la o agenție de detectivi particulari. Divorțuri, moșteniri, dispariții de-acasă. Fleacuri de-astea. Dar parcă e un făcut – nu mi-a ieșit niciodată nimic. Dacă filam pe cineva, să zicem pe un bărbat care călca pe bec și-și înșela nevasta, până la urmă tipul se prindea și mă alegeam cu o bumbăceală zdravănă. Mai rău era cu damele – ce mi-a făcut una!, m-a acuzat de hărțuire sexuală și m-a dat pe mâna poliției. Ce mai, am ghinion. Acum însă cred că or să mă pună pe liber. Am sfeclit-o rău de tot.

– Și eu cu ce vă pot ajuta?

– Ultimul caz de care m-am ocupat era de o simplitate fără margini. Trebuia să mă țin scai de o duduiță, să aflu ce făcea, cu cine se întâlnea, să fac poze compromițătoare pentru un proces de adulter. S-a dovedit până la urmă că tipul cu care se vedea era de fapt fratele ei. Am pierdut două săptămâni de pomană. Dar cu ocazia asta am dat peste ceva îngrozitor.

Contrar obiceiului său, Miron intrase în birou pe nesimțite și rămăsese pironit în pragul ușii.

– Ați dat peste ceva îngrozitor, îl îngână el pe detectivul fără baftă.

Omulețul tresări, îl privi surprins, se uită la mine întrebător.

– Spuneți mai departe, domnul e partenerul meu.

– Am dat peste un cadavru.

– Unde?

– În vila tipului care m-a angajat.

– Al cui cadavru?

– Chiar al lui.

Miron se repezi în mijlocul camerei.

– Asta-i bună!

– Nu-i bună deloc. Sunt îngrozit.

– Ați anunțat pe cineva?

– Nu. Ați aflat primii. M-am repezit într-un suflet să vă spun.

– Hai s-o luăm mai ușurel. Povestește de-a fir-a-păr ce s-a întâmplat.

Omulețul își drese mai întâi glasul.

– De dimineață eram în mașină în preajma casei lui Cornel Isofescu – așa îl chema pe tipul a cărui nevastă trebuia s-o filez. Casa e undeva aproape de Chibrit. O casă mare, frumoasă, cu o curte cât un imaș. Așteptam să iasă cucoana ca să-i spun tipului că totul e o trudă în zadar, că femeia n-are nici un amorez și că să-și vadă de treabă. Dar n-am apucat să ies din mașină pentru că în fața casei a oprit un Audi din care a coborât doamna Isofescu. A intrat în casă, așa că m-am pus din nou pe așteptat. N-au trecut cinci minute și dama a ieșit val-vârtej, s-a suit în mașină și dusă a fost. Parcă era urmărită de o haită de câini turbați, așa de repede a șters-o. Am lăsat-o să se îndepărteze, m-am dat jos din mașină și am intrat în curte. Am apăsat pe butonul soneriei; nu mi-a răspuns nimeni. Ușa era deschisă așa că am intrat. L-am strigat pe domnul Isofescu; degeaba, n-a apărut. L-am căutat în living, în bibliotecă – nu era. Mi-am luat inima în dinți și am urcat la etaj, unde sunt două dormitoare și o baie. L-am găsit în cadă, gol pușcă și cu gâtul tăiat. Apa din cadă era roșie de sânge. M-am îngrozit și m-am repezit la prima secție de poliție care mi-a ieșit în cale.

– De ce n-ați telefonat?

– S-aștept într-o casă unde e un cadavru? E prea mult pentru mine.

Ideea asta îi dădea omulețului frisoane.

M-am ridicat de la birou.

– Miroane! Hai să vedem ce-i cu povestea asta.

…Casa contrasta cu maghernițele din jur. Era ca un transatlantic. Am pătruns toți trei în clădirea somptuoasă, fără ca să ne observe cineva. Ne-am repezit direct în baie. Dar spre uluiala detectivului ghinionist, în cada care strălucea de curățenie, nu zăcea nici un trup fără viață.

L-am văzut pe Miron cum e gata să-și iasă din sărite și l-am potolit cu un gest moale al mâinii. Detectivul se uita buimac în jur.

– Domnule Paraschivescu! Unde-i cadavrul?

– Îți bați joc de noi?, se burzului totuși Miron.

Paraschivescu părea că se făcuse și mai mic. Pe chelie îi apăruseră broboane de transpirație. Nu-și mai găsea vorbele.

– Vă jur! Acu jumătate de oră era aici.

– Și după ce a dat drumul la apa din cadă s-a scurs pe țeavă. Șefu scump! Dacă ăsta nu-i nebun, e pus pe farse. În prima variantă mai are o scăpare.

– Vă rog să mă credeți! Nu mint.

M-am uitat la gresia de pe jos – nici o urmă. Am cercetat scara pe care urcasem și celelalte încăperi. Nicăieri nu se vedea vreun semn al unei crime.

Paraschivescu aproape că plângea. Miron însă nu-l slăbea cu ironiile.

– Haideți s-o ușchim de-aici că ne trezim pe cap cu proprietarul și dacă ne ia la întrebări nu mai știm pe unde scoatem cămașa.

Am ieșit din casă cu inima îndoită. Spaima lui Paraschivescu nu mi se părea o comedie jucată pentru uzul a doi polițiști smulși de la treburile lor. Pe de altă parte, avea și Miron dreptate – începi o anchetă dacă ai un motiv întemeiat.

Am aruncat o privire și prin curte. N-am zărit nimic deosebit. Doar pe o porțiune a peluzei care înconjura clădirea firele de iarbă erau culcate la pământ, ca și cum în locul acela fusese târât ceva greu.

Miron privi și el zona respectivă.

– Doar nu crezi că…

N-am așteptat să-și termine fraza. M-am întors în casă, urmat de cei doi. M-am oprit drept în baie. M-am aplecat și am studiat cu mai multă luare-aminte gresia de pe jos. În cele din urmă, sub chiuvetă am descoperit o pată însânge­rată, abia vizibilă. Le-am arătat-o celor doi.

– Iată proba!

Omulețul era în al nouălea cer.

– Vedeți că am avut dreptate?

Miron nu era prea convins.

– Adică vreți să spuneți că ucigașul a revenit și a șters orice urmă a omorului și pe urmă a mai cărat și cadavrul ca să-l ducă naiba știe unde?

– Cam așa ceva.

– Atunci nu ne mai rămâne să credem decât că dumnealui e făptașul.

Detectivul sări ca ars.

– Asta-i bună! Eu vin să v-anunț crima și tot eu cad mesa.

– Potoliți-vă! Altcineva l-a ucis pe domnul Isofescu.

Am deschis ușa unui dulap de haine aflat pe palier. Un costum căzuse de pe umeraș.

– Aici s-a ascuns ucigașul când a auzit-o venind pe doamna Isofescu. A așteptat să plece și a vrut să coboare. Dar tocmai atunci a urcat și domnul Paraschivescu. S-a ascuns din nou în dulap. După ce s-a convins că e singur, a șters-o.

Miron era în continuare sceptic.

– Dar de ce n-a sunat madama la poliție?

A fost rândul lui Paraschivescu să intervină.

– Domnul Isofescu avea o asigurare pe o sumă imensă în beneficiul nevestei. Tipul – prudent. Ca să n-o tenteze să se înavuțească pe daiboj, a pus o clauză: asigurarea nu prevedea dispariția prin asasinat. Doamna nu vedea un sfanț dacă îl omora cineva. Precauții de om mai în vârstă.

– Așa că ea a fugit ca din pușcă, și-a adus un ajutor – poate chiar pe frate-său – și împreună au furat cadavrul, ca să-l îngroape până când vor înscena ceva… Simplu ca bună ziua.

– Dar de ce o fi fost omorât?

– O să aflăm noi. Au și bogații necazurile lor.

– Ăsta da necaz! Domnule Paraschivescu, nu mai poți să zici că n-ai baftă.

Detectivul particular nu părea să fie de acord.

– Dacă mi-ați cunoaște viața…

Nu i-am mai lăsat pe cei doi să filozofeze.

– Miroane! Ia urma cucoanei. De la ea trebuie să pornim. Nu se poate să nu știe ce încurcături avea bărbatu-său. Și du-l pe domnul Paraschivescu la secție să dea o declarație. Eu îi aștept aici pe băieți.

Rămăsesem singur și tocmai formam numărul de telefon de la secție când am auzit un urlet. M-am apropiat de fereastră și am privit în stradă. Domnul Paraschivescu țopăia înnebunit de durere, ținându-și o mână cu cealaltă, în timp ce Miron se învârtea în jurul lui, neputincios și încurcat. Nu mi-a fost greu să înțeleg că partenerul meu îi prinsese degetele închizând portiera.

– Într-adevăr, ești ghinionist, amice, mi-am zis în sinea mea și m-am dus din nou la telefon.

(sursa foto: infopensiuni.ro)