Emilia Ivancu„O bucătărie întunecată, o lampă aprinsă pe masa de lemn. Într-un colț, o plasă de pescuit, niște cârlige de pescuit. Lângă vatră, o tânără fată, de vreo 17-18 ani, suplă, aproape hieratică, toarce lână. Silueta mai mult i se ghicește în penumbră. Ibricul de ceai susură lângă foc. Pe ușă intră o altă tânără – poartă o fustă roșie, până la glezne, o haină de lână până în talie și un șal tot de lână, ale cărui colțuri sunt încrucișate peste talia-i subțire. În brațe duce o legătură destul de mare și destul de grea pentru că pare îmbibată de apă.
– Ce ai acolo? întreabă Cathleen, tânăra de lângă sobă.
– Tocmai mi le-a dat Părintele. Sunt ale unui tânăr găsit aseară pe mal. Cămașa și flanela. Trebuie să vedem împletitura și să numărăm ochiurile, poate sunt ale dragului nostru Michael. Părintele spune că așa am putea să îl îngropăm cum trebuie și mama să se liniștească. Unde e mama? Du-te și trezește-o dacă doarme. Degrabă…
Și desface legătura din care se desprind flanela îmbibată de apă, de culoarea indigoului, dar un indigo înnegrit de umezeală, și o cămașă gri, din care au dispărut culorile… Mâinile fetei întind, cu sfială aproape, marginile celor două obiecte de îmbrăcăminte în lumina focului și a lămpii ce pâlpâie precum speranța din inima ei… poate sunt ale fratelui lui lor înecat de valuri în timp ce pescuia în urmă cu zece zile…”
Vedere de pe insula Inisheer. @Emilia Ivancu
Pare o scenă de literatură, dar este o scenă atât de comună, până nu demult, pe coastele îndepărtate ale Irlandei și mai ales ale insulelor ei. Pe vremuri, așa cum spun localnicii irlandezi, tinerii nu erau încurajați, nici învățați să înoate. Nu avea sens, se știa că în valurile necruțătoare era mult mai tragic și dureros pentru un tânăr să încerce să înoate pentru a-și salva viața, omul pierdea mereu lupta cu oceanul, așa că cine era pierdut, rămânea pierdut, renunța fără luptă, pleca spre tărâmul celălalt unde avea să fie însoțit mereu de vuietul și legănarea valurilor. Aceasta este doar una dintre ceea ce continentalii ar putea numi ciudățeniile insulare ale Irlandei. Însă și pentru insula-mamă, Irlanda, există un alt punct de referință al alterității: cele trei insule la sud de golful Galway din vestul Irlandei, insulele Aran, la care și face referire fragmentul de mai sus, adaptat după niște însemnări ale scriitorului irlandezo-englez John Millington Synge (1871-1909), din Dublin, descendent al unei familii de englezi coloniști.
Insulele ARAN, sursa: http://www.galway.net/tourism/transport/air.html
Insulele Aran, denumite pe rând Inishmore (Inis Mór) – cea mai mare dintre ele, Inishmaan (Inis Meáin) – cea mijlocie și Inisheer (Inis Oírr) – cea mai mică dintre ele, au fost colonizate masiv în secolul al 17-lea, când irlandezii au fugit din calea coloniștilor englezi. Acesta este și unul dintre motivele pentru care spațiul celor trei insule a rămas unul dintre ultimele bastioane ale identității și limbii irlandeze, ele adăpostind și unele dintre cele mai vechi vestigii arheologice din Irlanda. Despărțite de insula-mamă, Irlanda, aflându-se la numai câțiva kilometri pe apă de orașul Galway, cele trei insule reprezintă un spațiu unitar prin mitologia locală, temperamental insular și cu totul atipic al localnicilor, limba irlandeză vorbită și astăzi de aproape toată lumea, societatea totalmente închisă și astăzi pentru străini. Pentru turiști, cei care le asigură astăzi existența, americanii fiind cei mai numeroși, dar și cei mai invazivi, impresia poate fi aceea de a vizita un teritoriu oarecum populat de fantome, fapt ce se datorează atitudinii localnicilor care pot trece pe lângă tine fără a părea să te vadă, nici măcar copiii nu schițează cel mai mic semn că ar trece pe lângă o altă persoană și nu pe lângă o piatră. Aranezii, dacă îi putem numi astfel pe localnici, sunt cunoscuți pentru atitudinea mizantropă față de străini, în special față de turiști. Pe de altă parte, știm bine, mentalitatea insulelor diferă totalmente, oriunde în lume, de cea continentală. Iar în cazul aranezilor, firea lor pare să fie o prelungire a asprimii reliefului în care trăiesc. Înconjurați de apele sălbatice și periculoase ale oceanului, au obrazul brăzdat de vânturi și sare, precum pietrele ce marchează delimitările teritoriale de pe insule. Trebuind să supraviețuiască în izolare, structura mentală le-a devenit fortăreață, depozitar cultural, lingvistic, identitar. Ei se recomandă a fi irlandezi, dar nu orice irlandezi, ci irlandezi de pe insulele Aran. Locul lor de proveniență este singurul lor pașaport, iar apele oceanului – singurele față de care arată supunere. Și cum ar putea să fie altfel dacă fiecare ieșire în larg putea să fie ultima, oceanul nefiind aproape niciodată sigur? Scena de la început arată o atitudine neobișnuită în fața morții, care poate surveni oricând. Un trup înghițit de ape dispărea cu zilele, iar revenirea la suprafață, în mod neașteptat, aducea un cadavru de cele mai multe ori desfigurat de pești, putrezit printre alge, răvășit de furtună și valuri, imposibil de nerecunoscut, nici măcar de rude. Așa că ingeniozitatea umană a găsit o modalitate de a salva de la neant trupurile neînsuflețite, înecate de ape și readuse tot de ele pe mal. Sarcina le revenea femeilor: majoritatea hainelor, până cel puțin după cel de-al doilea război mondial erau făcute din lâna oilor crescute pe insulă; bărbații tundeau oile, o prelucrau, femeile o torceau și apoi împleteau flanele și jersee pentru bărbații lor, lâna fiind cel mai bun material pentru a ține de cald vânturilor cumplite și reci. Vestimentația era astfel și foarte grea, o platoșă ce proteja trupurile lor vânjoase, dar atât de fragile în fața furtunilor mării. Culorile purtate de bărbați erau întotdeauna aceleași: culoarea lânii naturale, albastru indigo și gri – o combinație de fire indigo și lână naturală, iar tipurile acestea de jersee sunt și astăzi unul dintre simbolurile insulelor, precum și o marcă identitară. Astfel, pentru a putea recunoaște eventualul trup înecat al soțului, fratelui, tatălui, femeile învățaseră să tricoteze modele specifice pentru bărbații familiei lor, iar în plus, să știe câte ochiuri avea un rând dintr-un jerseu pentru fiecare dintre ei. Cu alte cuvinte, când își îmbrăcau bărbații, le ofereau un pașaport pentru moarte spunând următoarele cuvinte: „Din împletitura mea, atunci când vei muri printre valuri, chipul tău va prinde contur.” Ce poate fi mai tragic și mai puternic în același timp decât această însemnare manuală a femeilor pentru a putea oricând, lâna rezistând mai mult decât trupul uman, să recunoască identitatea celui înecat? Slujba de îngropare rămânea astfel, indirect, în responsabilitatea femeilor.
Barcă de pescuit la intrarea în portul insulei Inisheer. @Emilia Ivancu
Tot Synge, cel care a petrecut câteva veri pe insulele Aran, culegând folclor și învățând irlandeză, deși a fost de multe ori criticat pentru observațiile lui ce pot fi categorisite ca fiind uneori condescendente față de localnicii insulelor, spunea că niciodată două călătorii pe insule nu pot fi la fel. El înregistrează diversitatea întâmplărilor, a superstițiilor, a poveștilor îndelungi la gura sobei, a imaginației oamenilor care trăiesc undeva la limita dintre real și o lume imaginară, cu izvoare tămăduitoare (holy wells), cu prezența zânelor (the fairies) – niște iele care stăpânesc și lumea de dincolo precum și multe din zonele insulelor.
Intrarea în cimitirul vechi celtic de pe Inisheer. @Emilia Ivancu
În anul 2011, am făcut un tur al Marii Britanii și al Republicii Irlanda. Insula Inisheer, cea mai mică dintre insulele Aran fiind destinația uneia dintre zile. Am ales Inisheer pentru că, fiind sezon estival, insulele zumzăie de turiști americani – cei care le asigură aranezilor un nivel ridicat de trai (totul este extrem de scump), iar Inisheer, fiind cea mai mică și cea mai puțin populată, este și mai puțin vizată de aceștia din urmă. A fost o călătorie de 2 ore cu un vapor, pe un vânt ce-mi tăia fața. Din depărtare, insula s-a ivit ca un tărâm arid, marcat de căsuțe albe, ruine – vestigii ale vechilor celți, un cer amestecat – nori negri, gri, amenințători. Am petrecut o zi pe insulă – i-am văzut pe localnici, niște figuri înăsprite, care treceau pe lângă vizitatori ca pe lângă gardurile de piatră ce marchează hotarele. Nu mă vedeau, indiferent de reacția mea. Cea mai bună modalitate de a vizita insula era închirierea de biciclete, pentru că drumul era șerpuitor, urca și cobora, iar punctele importante la destul de mare distanță pentru a fi parcurse pe jos. Am observat, la coborâre, că bicicleta mea nu avea frâne – cu greu am izbutit să nu aterizez în apă. Senzația pe care am avut-o tot timpul a fost că mă aflu într-un spațiu aparte, dar care nu-mi aparține. Rar am găsit un loc atât de arid. Acutizarea venea și din gălăgia infernală făcută de un grup de turiști americani care traversau fără probleme terenurile private ale localnicilor, își făceau fotografii pe garduri sau lângă orice casă sau piatră, am simțit, în mod tăcut, o înțelegere a acelor localnici care depind de turism pentru a supraviețui, dar trebuie să accepte toate aceste gesturi ale unei alterități cu totul străină pentru ei. Unul dintre lucrurile neexplicate a fost, atât cât am mers pe cărările de pe insulă, un miros dulce, ca de tei, atât de proaspăt și de amețitor, dar a cărui sursă era de negăsit. Nu era decât iarbă uscată de vântul sărat, niște flori galbene, altele rozalii și atât. Mirosul era îmbătător, amețitor, straniu. La plecare, m-am așezat vreo oră pe malul mării – se făcuse foarte cald, se spune că insulele Aran au un micro-climat aparte în mijlocul oceanului – s-a deschis și cerul și soarele strălucea cu putere. Vrând să intru în apă, am observat un lanț de meduze de-a lungul malului, un lanț viu ale cărui capete se pierdeau în unduirea malului. Era ca o salbă argintiu-transparentă de-a lungul coastei. Mi-am adus aminte că se spune că, atunci când meduzele vor să moară, merg să moară la mal, pentru că numai acolo pot simți căldura soarelui… Am plecat spre seară, luând vaporul înapoi. Și astăzi îmi pare acea zi ca un vis – nu am înțeles nici pe de parte insula – am fost atât de străină acolo încât totul a părut apoi neverosimil… Pe vaporul de întoarcere, chiar lângă mine s-a așezat un aranez, un bărbat trecut de vârsta tinereții, cu chipul brăzdat precum insula lui… a privit tot timpul spre mare… și purta un jerseu albastru-indigo, împletit de mână de femeie…
Bărbat de pe Inisheer, purtând clasicul jerseu albastru-indigo, specific insulelor Aran. @Emilia Ivancu
