Vârtejul unor clipe

Martha era în hol. Probabil mă aştepta de mult, însă pentru ea răbdarea se transformase în virtute. „Fie ce-o fi, cel puţin mai ieşim fiecare din rol, tot e ceva…”, încercam să persiflez situaţia, de teamă să nu mă răzgândesc în următoarele două-trei secunde. M-a „cântărit” în fugă cu privirea apoasă. Felul în care împăturea şi despăturea o pungă de plastic, lăsa să se întrevadă o nelinişte stranie, greu de ascuns, pe care nu o mai întâlnisem. ”Te pomenești, îşi face probleme şi infinita ei grijă ascunde ceva neclar, ceva care o incomodează.”

– „Bis zum Sieg Martha” (până la victorie), am urat parcă împinsă de o urgentă necesitate de curaj. Un cinism inexplicabil mă îndemna spre „Heil Hitler”, însă ştiam, acest salut odios ar fi adus biata femeie în pragul apoplexiei; când aveam zece ani, iar Leni vreo paisprezece, m-a pus s-o zgândăr pe Martha cu aceste vorbe al căror sens nu-l cunoşteam; urmările au fost dezastruoase, nemţoaicei i s-a făcut atât de rău, încât a fost chemat doctorul Sociu, iar eu şi sora mea am primit pentru prima şi ultima oară câte două curele de la bunicul Moldoveanu, venit pentru câteva zile de la Braşov să ne aducă alimente şi bani. Leni a recunoscut: doi băieţi de liceu, după care se uitau toate mucoasele, îi sugeraseră cu acea cruzime specifică adolescenţilor, să rostească infamia în faţa Marthei; intuind un lucru necurat, Leni mă folosise drept cobai. După ce ne luasem papara, bunicul ne-a lămurit oarecum scârbit, ce însemna fascismul şi hitlerismul, interzicându-ne a mai aduce vreodată în discuţie acest subiect. Ce ciudat cum mintea mea suplinea goluri atât de depărtate!

Am coborât treptele terasei (treptele Purgatoriului?) în fugă, numărându-le una câte una. Era un fel de superstiţie practicată fie la urcare, fie la coborâre, dacă nu îmi ieşeau cinci zeci şi două, o luam de la capăt, cu mai multă concentrare. Am avut noroc să-mi iasă din prima, însă din cauza efortului (care efort?), a aerului tare sau pentru că nu mai eram deloc în formă, când am ajuns jos gâfâiam, cuprinsă subit de oboseală şi lipsă de reper.

Mi-am dat drumul ca un balot de paie pe ultima treaptă, întrebându-mă dacă neliniştea, golul, indiferenţa maladivă, retractilitatea nu sunt exagerări, crize nervoase pe bază hormonală, cum li se întâmplă atâtor femei de la o anumită vârstă: „Treiştrei de ani înseamnă ”o anumită vârstă”? De ce nu, în lipsa unui bărbat? Care bărbat, împlinită afectiv şi sexual nu trăisem decât cu Nic Stamatenco, superiubitul care din cauza stresului cu editura, cu viaţa dublă, cu telefoanele şi călătoriile la Zagreb, Salonic şi multe alte destinaţii de serviciu, devenise trupeşte şi mental un nevrotic; însă tulburările sale – imperceptibile altora – mie-mi conveneau, era mult mai uşor să-i dau jos „măştile”, să-i anulez disimulările, să-l ascund şi să-l apăr. Reprezenta trofeul râvnit şi câştigat cu cel mai mare preţ pe care l-aş fi oferit vreodată, trupul şi sufletul meu. „Uneori simt cum ai făcut din mine un idol, un zeu căruia îi lipseşte ceva, ceva pe care, fără să vrei, l-ai transferat către tine: posesivă şi de temut în egală măsură! Ucenica şi-a depăşit Maestrul!”, mi-a reproşat distant şi autoritar în ziua când i-am spus că trebuie să lămurim odată şi-odată situaţia noastră inacceptabilă. Gurile rele ştiu cum să prolifereze intriga, tocmai aflasem cum în seara precedentă, fusese la operă cu nevastă-sa pe care, trebuie să recunosc, o uram inutil.

Inutil, desigur, Nicolas al meu mă avertizase de la începutul începuturilor, să nu-mi fac iluzii, căci nu o va părăsi niciodată. Fusese un fel de înţelegere tacită care multă vreme nu m-a afectat, eram sigură, într-o zi eu îi voi spune „Adieu, mon amour”. O mai făcusem cu doi-trei iubiţi, nepricepuţi cum punctele mele cardinale nu se suprapuneau în niciun fel peste ale lor. Stamo îi răzbunase cu vârf şi îndesat. Acest dobrogean cu ochii alungiţi şi pleoapele lăsate, încât albastrul de sub ele ţâşnea ca un tăiş de sabie înfruntând Cuvântul şi Litera, mă transformase într-o cerşetoare, o sclavă inteligentă şi trufaşă, grav rănită la inimă căci nu voiam şi nu suportam să-l împart cu nimeni. „Nu ţi-au ajuns cei aproape şapte ani de iubire copleşitoare, Pia Carp?” Ai dăruit enorm, cum numai o femeie veritabilă poate dărui, dar ai şi primit, oho, cum ai mai primit… Încearcă să-ţi aduci aminte vinerea aceea neagră, nu era l3, dar putea fi, ziua în care ai dispărut ca în gaură de şarpe, fără să laşi nicio urmă; ah, gustul provocării, al punerii la încercare! Tu şi Agatha Christie!

Ai aflat ulterior cum Nicolas alertase jumătate din Bucureşti, umbla năuc pe la toţi prietenii şi toate cunoştinţele, zburase de la Salonic la Zagreb, a bântuit staţiunile unde obişnuiaţi să petreceţi weekendul, a luat la rând spitalele şi a anunţat poliţia. Te-ai întors după zece zile fără să-i dai măcar un telefon, eşti dată dracului când vrei, a venit la tine şi ţi-a căzut în genunchi sărutându-ţi palmele, l-ai pus să jure că-i al tău şi numai al tău… Dar nimic despre divorţ, după atâţia ani aveai şi tu dreptatea ta, nu, nu te-ai înjosit, dar l-ai expediat insistând cum hotărârea e definitivă şi irevocabilă. Ai rezistat încă o săptămână şi l-ai sunat… Ce spune Cioran, marele tău Maestru într-ale întorsului vieţii pe toate părţile, „pasiunea este deopotrivă, cruzime faţă de celălalt şi faţă de sine, căci n-o poţi trăi fără să chinuieşti şi să te chinuieşti.”

Ghemuită pe treapta de jos, ce încă păstra căldura de peste zi am simţit, sau mai bine spus am tresărit sub efectul unei tulburătoare constatări: întocmai ca o boală care pierde teren, paradoxal, memoria mea deşirată începuse, încă timid şi cu precauţie să câştige domeniu după domeniu; presimţeam cum în curând marele fluviu va începe să dea năvală cu mâl, rămăşiţe de timp, zorzoane, deficienţe, rapturi, păcate, episoade, răsplăţi şi alte mii şi milioane de lucruri absurde cruţate de uitare. Deocamdată îmi purtam crucea cu sentimentul profund al drumului fără întoarcere.

În timp ce descopeream farmecul şi erezia aducerii aminte, Martha îşi făcuse de lucru în jurul tufelor de trandafir, intuind în felul ei simplu cum voinţa îmi slăbise până la refuz, iar organismul reacţiona când violent, când retractil, de parcă s-ar fi păzit de-un pârjol. N-avea de unde să ştie, în curând fluiditatea gândurilor care-mi lipsise atâta, mă va conduce fără idilism şi menajamente spre fapte şi adevăruri teribile. „Aceasta eşti tu. Şi cei ca tine n-au câştigat niciodată”. Concluzia părea atât de bizară, încât îmi era indiferent ce se va întâmpla, să dispar, să rămân un cadavru viu, să renasc din propria cenuşă. Totul era explicabil şi în acelaşi timp, fără niciun răspuns ori verdict.

Păşeam una lângă alta, tăcute, respectându-ne muţenia. Dintre bucsuşii plantaţi de-o parte şi alta a aleii a ţâşnit motanul negru, se unduia atât de fericit printre picioarele mele, încât mi s-a muiat sufletul şi, pentru prima oară l-am luat în braţe mângâindu-l sub botul aspru şi umed; torcea. I-am dat drumul înainte ca Martha să încuie poarta pe dinafară şi surprinzător, ”harapul” a rămas în spatele ei, pe un teritoriu bine marcat; măcar sezonier, îşi găsise o stăpână.

– Martha, ştiu, nu-ţi convine, însă are şi el un drept, am bombănit încet, dar nu atât cât să nu mă audă. Apropo, în afară de noi, mai locuieşte cineva la Castel? Când mă îmbrăcam am avut impresia că aud paşi…

S-a întors bulversată, de parcă ar fi fost muşcată de şarpe. Pălise. Cu o expresie ciudată, a privit spre faţada casei apoi către mine:

– „Mein Gott”, de unde-ţi veni… Cum îţi închipui aşa ceva? Paşi, de unde paşi?! Domnişoară Pia, ştii de mult asta, la etaj şi mansardă se aud tot felul de zgomote nelămurite, duşumelele scârţâie, uşile la fel, despre mobilă ce să mai vorbesc, trosnește uneori atât de tare că până şi eu mai tresar. Au îmbătrânit toate, fetiţo, ca şi mine, le-or fi durând oasele de atâta nemişcare. Te vei obişnui, cum m-am obişnuit şi eu cu ele şi ele cu mine. Încotro o luăm, spre centru ori către piaţă?

– Pe unde e lume, mai puţină… persiflă un gând răutăcios pentru că, într-adevăr nu recunoşteam nicio stradă, niciun copac, nicio clădire. O legumă, asta am ajuns, mă criticam mergând pe trotuarul rănit de crăpături şi denivelări, neîncrezătoare în proprii-mi paşi. Poate pe coridor auzisem chiar paşii mei pierduţi, pierduţi odată cu memoria…

Pe de-o parte era bine să privesc doar în jos, prea mă simţeam străină şi intrusă, ca şi cum aş fi comis o ilegalitate, o încălcare a regulilor. Care reguli? Impuse de cine? Însăşi viaţa mea nu e în regulă, atâta vreme cât nu sunt în stare s-o depăn cu introducere, cuprins şi acţiune. Funcţionam ca un automat, o păpuşă stricată aruncată în pod. Singura fiinţă asupra căreia aveam un ascendent era Martha, şi asta nu pentru că sunt cu adevărat puternică, ci ea îmi sugerează, discret, cum aş fi.”O autistă cu infirmiera ei.”

Eu cu gândurile mele, ea cu ale ei, pluteam peste pomii cu rodul încă verde, peste faţadele caselor stropite cu sângeriul muşcatelor, peste pinii întunecaţi spre înaltul cerului. Deodată, o voce aspră, dogită şi rea ne ajunse de

pe celălalt trotuar:

– Martho, Săsoaico, dă-mi şi mie zece lei să-mi iau o pâine. Martho, nu te face că nu mă vezi, dă-mi de-o pâine!

Încotoşmănată într-un fel de surtuc bărbătesc de culoare maronie, strâmt, parcă primit de pomană, o femeie mai curând în vârstă, cu părul sur tuns anapoda şi aspect neîngrijit, chiar slinos, făcea semne dezordonate cu intenţia de a traversa strada.

Martha m-a apucat cu putere de braţ, îndemnându-mă să grăbim pasul:

– E Lisandra, s-a ţăcănit la cap! Uneori mi-e milă şi îi dau bani, acum nu e cazul. Las-o în plata Domnului, nu te mai uita la ea. O vezi cât e de umflată, are obiceiul să se căptuşească pe sub haina aia, pe care n-o lasă nici iarna nici vara, cu ziare şi pungi de plastic, mare dambla pe capul ei. Avea apartament la bloc şi i-a dat foc, n-au mai vrut s-o primească înapoi.

Între timp, femeia traversase şi o auzeam cum alerga gâfâind în urma noastră:

– Săsoaico, ţi-ai scos „moarta” la plimbare? Toată lumea ştie cum ţii „moarta” la Castel, degeaba fugiţi. Hai, Martho, dă-mi zece lei de-o pâine. Nu vrei, firea-ţi voi ale dracului, cu Castelul vostru cu tot… Or să vă mănânce strigoii, e plin de strigoi! De-aia n-a vrut nimenea să cumpere, lumea vorbeşte şi până la urmă tot se află! Martho, dă-mi zece lei şi vă las în pace…

Cuvintele urâte şi aspre care ne ajungeau din spate şi, mai ales, puterea braţului Martei trăgându-mă de parcă urma un cataclism, mi-au dezlănţuit frica. Alergam şi simţeam cum pe şira spinării îmi curgea transpiraţia rece.O auzeam pe Marta rămasă în urmă:

-Lisandro, până azi ţi-a fost cu mine! „Alte Schlampe”! (Târfă bătrână). Am să te omor cu mâna mea! şi buf, buf, doi pumni bine plasaţi sub bărbia puhavă au dezechilibrat femeia care s-a pomenit la pământ. „Zum Teufel!” (Să te ia dracul) şi din nou două picioare în matahala ce nu mai reuşea să se ridice. Te omor, Lisandro, pentru ce-ai făcut azi, te omor!, bolborosea Martha cu voce joasă, privind cu dispreţ grămada de trenţe căzută pe jos. Blestemată să fii!

Oprită la o anumită depărtare, cu ochii ieşiţi din orbite, urmărisem scena de delir. Nu-mi venea să cred ce rostise gura spurcată a cerșetoarei, iar reacţiile de atac ale Marthei de la stânga la dreapta, uimitoare în precizie, m-au lăsat perplexă. Amurgul aproape stins se depărta de căldarea orăşelului apatic şi obosit ca o ultimă coroană de flori peste un mormânt; în aceeaşi clipă, sub influenţa unei vrăji de neînţeles, mi-am simţit trupul lichefiat ca un şuvoi de metal ce se scufunda încetişor sub caldarâmul hărtănit de crăpături; undeva, din spatele unei ferestre deschise, auzeam la pian frânturi din „Simfonia despărţirii” de Joseph Haydn. Nicolas Stamatenco era „fan” Haydn, împreună vizitaserăm casa memorială de la Rohrau, undeva în Austria de jos, modestă şi oarecum distantă, în afara lumii.

În vârtejul acestor clipe am ştiut, sunt moartă sau voi muri în curând. Lisandra era clovnul regelui Ef şi, ca toţi bufonii spunea adevăruri pe care alţii, n-aveau curajul să le rostească. Încolţită de luciditate şi frică m-am rezemat de ulucile gardului, leşinul a durat puţin dar profund. Gândul cum mai trecusem prin această necruţătoare experienţă, îmi sfredelea creierul, comă, comă, comă, comă… şi din nou acel „Nuuu…” rămas necunoscut.

Când m-am trezit în camera de la etaj, întinsă pe dormeza înfăţată în lâneturi, noaptea se lăsa temătoare, parcă şovăind; fără nicio precauţie, numai în câteva minute, hoarda de rinoceri ai întunericului năpusti cerul şi întreg pământul. Speranţa, credinţa mea într-o zi bună se năruiseră precum castelele de nisip construite de copii la malul mării! Înainte să deschid ochii, încă vlăguită şi nemişcată, cufundată într-o rugăciune am auzit din nou paşii, paşii care împânziseră nu doar etajul, ci întreg Castelul.

(fragment din Ef, povestire din „Însoțitori de noapte”, în curs de apariție)

(sursa foto: adimangu.wordpress.com)