Proză marină

Numeri pe degetele de la o mână câți autori marini avem, prozatori sau non-ficționari. Îi reamintesc pe Jean Bart, pe Radu Tudoran, pe Pavel Chihaia și pe Bogdan Hrib. Și poate, cu voia dumneavoastră, pe subsemnatul, dacă două cărți (un roman și un mic eseu de analitică a imaginarului de profil) te pot clasa ca autor al mării. Cauzele sunt multiple, unele le-am menționat în altă parte, nu mai insist. Mai adaug doar că marea e o temă extrem de generoasă estetic și e păcat că suntem pauperi cultural, în domeniu, ca națiune cu un litoral atât de pitoresc și de strategic, istoricește vorbind.

În aceste condiții, placheta de debut a lui Radu Niciporuc e o plăcută surpriză. Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016) e un volum cu opt povestiri inspirate din experiența autorului, mulți ani inginer mecanic pe vapoare românești (înainte de 1989, când mai aveam o flotă) și străine (după 1990). Aflăm că antrenamentul narativ s-a făcut, anterior, prin apariții revuistice, însă ele au fost destul de puțin cunoscute. Stilul sec, precis, aproape reportericesc, e rar deturnat de pasaje mai elaborate și ”sentimentale”. Acest lucru construiește migălos un univers specific, încă exotic în literatura română, derulat cu încetinitorul și revelat ca-ntr-o dioramă, în toate detaliile lui importante. E dovada certă că ce-i scris descinde direct din ce-i trăit, ceea ce sporește autenticitatea scriiturii, pe care nici nu știi unde s-o încadrezi, la ficțiune sau la fragmente din jurnale ținute la bord. Narațiunile avansează în ritmul în care curge timpul din lungile săptămâni petrecute pe mare. Prezența personajului-narator din cadrul tuturor povestirilor respectă (ca și-n realitate) durata contractelor companiilor navale și toanele căpitanilor de vapor. De aceea, evenimentele se grupează, în cea mai mare parte, pe culoarele dintre cabinele strâmte de la pupa, pe punțile aglomerate de tambuchiuri, macarale, cabluri și conducte sau în tot felul de magazii și subsoluri plutitoare, pline de motoare și ceasuri măsurătoare. Staționările în porturile de pe Mediterana sau Atlantic ar îmbrăca aspectul unor popasuri odiseice, dacă n-ar fi și preocuparea pentru încărcătură, siguranță, acuratețea documentelor și legalitatea personalului care debarcă sau se îmbarcă. Nu că ar lipsi aventurile la subiect. Când experimentează ruliul sau tangajul, adică sunt în marș, marinarii muncesc din greu, fiecare la postul său, veghind la respectarea parametrilor, dar și petrec în salonul oficial al navei ori la grătarul improvizat pe punte, cu gândul la pajiștile de acasă. Micile conflicte din interiorul echipajului, clandestinii pitiți și descoperiți în santină, defecțiunile aparent irezolvabile și imprevizibilitatea comandanților fac parte din peisaj. Ancorând la dane, între curse, echipajul vizitează orașele străine, face comerț ilicit, înfruntă vameși scrupuloși, produce dezordine în baruri sau se bucură de escapadele erotice cu specialistele în domeniu.

Farmecul povestirilor îl dau tipologiile umane și, desigur, micile întâmplări. Portretele originale ale unora dintre protagoniști sunt comportamentale, făcute ”din mers”. Ele rezultă din parcursul evenimentelor și din mărunțișuri redundante, care capătă uneori o surprinzătoare importanță. ”Tata Mare” (poreclă generală pentru căpitani), de exemplu, mestecă mereu o scobitoare, e autoritar, corect și competent, dar își arată, când trebuie, sub masca severă, umanitatea. Pascal, un ofițer de limbă franceză, pare pasionat de navigație (ține oricui prelegeri despre marile descoperiri geografice care au marcat istoria lumii și desenează instant corăbii celebre), deși sunt zvonuri că s-ar fi îmbarcat și ca să evite un trecut dubios. Un pasager clandestin se atașează ca un copil de naratorul care-l protejează și sfârșește luat la țintă, lângă aeroportul de transfer, de militarii suspicioși ai unui stat aflat sub dictatură militară. Altul, melancolic, e recuperat cu greu de o barcă lansată în larg, deși nu era deloc agreat de salvatori. Un fost marinar, retras pe uscat, gâfâie urcând scările blocului cu sacoșele de cumpărături, la nici un an de când înfruntase furtunile, îmbarcat pe vas. Naratorul însuși trăiește micile drame ale celui care colindă mările îndepărtate; între ele, descoperirea că iubita îl înșela, acasă, în România, sau că fata frumoasă cu care cochetase, într-un port sud-american, era o traficantă periculoasă care-i aduce poliția pe cap.

Avem în cele opt narațiuni ale fostului mecanic naval palpitul unei lumi care, adăstând luni de zile pe o punte legănată de valuri, rezumă lumea omologă, de pe uscat. Ultima e mai mare, mai sigură și mai stabilă, dar nu are tensiunea, concentrarea și potențialul oniric al celei plutitoare. În așteptarea unor continuări care să consacre un anume imaginar, salut apariția acestui remarcabil volum de proză scurtă.

(text apărut într-unul din ultimele numere ale revistei ”România literară”)

(sursa foto: hdwallpaper.ro)