„Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin”

Eminescu este, printre altele, și un exeget al somnului, pe care îl descrie cu competență de practicant și voluptate. Pentru el contează mai ales adormirea, ca moment de eliberare de realitate sau de trecere în altă realitate. Spre deosebire de Proust, care în romanul În căutarea timpului pierdut va descrie pe larg camerele, paturile și așternuturile ideale pentru dormit, din locuințele lumii bune, Eminescu preferă ca dormitor pădurea („Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.”).

Dar nici adormirea în spațiul intim al locuinței nu-i este străină. În acest spațiu, jocul monoton al flăcărilor în cămin reprezintă elementul hipnogen:

„Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofa roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc;/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.”

Așa începe poemul Noaptea. Nu se poate să nu admirăm, și aici, modul inspirat în care Eminescu găsește cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie o situație și a ne face să ne-o imaginăm. Focul arde în cămin potolit și vânăt.  Aceste două adverbe sunt suficiente pentru a evoca domesticitatea flăcărilor dintr-un cămin la o oră târzie de noapte.

Este momentul în care apare ea. Nu se știe dacă apare cu adevărat, în timp ce poetul adoarme, sau dacă îi apare în vis:

„Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,/ Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;/ Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară/ Gâtul… iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.”

Am putea dezlega misterul, luând în considerare penultima strofă a poemului:

„Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită/ Şi gândind că dorm, șireato, apeşi gura ta de foc/ Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc,/ Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.”

Cu alte cuvinte, femeia devine îndrăzneață crezând că bărbatul doarme, când, în realitate, el doar ține ochii închiși și îi urmărește atent fiecare mișcare. Rezultă că femeia este reală. Și totuși, faptul că ea își face apariția abia după alunecarea lui în somn te face să crezi este un personaj într-un vis.

Nu vom ști niciodată… adevărul.

Reală sau himerică, iubita poetului este capabilă de o tandrețe ritualizată al cărei know-how nu mai este cunoscut în lumea de azi:

„Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,/ Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;/ Ş-apoi ca din vis trezită, cu mânuţe albe, dulci/ De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.”

Nu identificăm combinații surprinzătoare de cuvinte, ca în alte poeme eminesciene, dar ne atrage atenția limbajul gesturilor atribuit personajului feminin. Are efect artistic și faptul că, în tot acest dans erotic, bărbatul stă imobil, cu ochi închiși, în timp ce femeia îl înfășoară în mângâieri și sărutări.

Ultima strofă a poemului, prea explicită și bătrânesc-moralizatoare pentru un cititor de azi, ne rămâne totuși în minte printr-un dramatic sentiment al timpului, trăit de poet chiar și în situații în care alți oameni, instalați într-un prezent etern, uită că sunt muritori:

„O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă şi lină,/ O! desmiardă, pân’ eşti jună ca lumina cea din soare,/ Pân’ eşti clară ca o rouă, pân’ eşti dulce ca o floare,/ Pân’ nu-i faţa mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.”

Eminescu trăiește totul, simultan, și ca un om și ca un spectator al comediei umane.