Trăim precum visăm – singuri

„Nu, imposibil; imposibil să transmiţi senzaţia de realitate a unei perioade din viaţa ta – acel ceva […] ce îi dă adevărul, sensul – esenţa ei subtilă şi adîncă. E imposibil. Trăim precum visăm – singuri…” Cu toate acestea, scriitorul englez de origine poloneză Joseph Conrad nu pregetă să capteze în scrierile sale tocmai această continuă luptă a povestitorului cu propria istorisire, într-o încercare (im)posibilă de a transpune în cuvinte o experienţă incomunicabilă. În pragul secolului al XX-lea, asumarea acestui eşec devine o presimţire a căutărilor literaturii moderne, care va împinge tot mai departe limitele acestei imposibilităţi, şi, totodată, o subtilă strategie prin care tocmai actul povestirii are de cîştigat. O grăitoare hîrtie de turnesol pentru această ambivalenţă este Inima întunericului, concentratul roman din 1899 al lui Joseph Conrad, cu sofisticatul joc al perspectivelor narative, cu structura concentrică a povestirii în povestire ce o converteşte într-o ingenioasă Matrioşka. Joseph Conrad imaginează o subtilă polifonie a vocilor narative, asemenea păpuşilor ruseşti încapsulate. Învelişul exterior, perspectiva impersonală a naratorului fără nume şi identitate precisă joacă rolul unei rame care face trecerea spre următorul strat, cel mai consistent, al poveştii marinarului Charles Marlow. Inflexiunile acestei voci construiesc ţesătura fragilă a unui nou strat epic, cel mai adînc şi cel mai voalat, al figurii versatile a lui Kurtz, un misterios agent comercial pe care Marlow îl întîlneşte pe patul de moarte în aventura sa sordidă în Africa. Kurtz rămîne şi el o păpuşă goală pe dinăuntru, ca o fata morgana ce se refuză decodificărilor încercate de Marlow ori de ceilalţi, sensul din inima poveştii – „esenţa ei subtilă şi adîncă” – rămînînd într-un întuneric ce nutreşte o multitudine de lecturi posibile.

Inima întunericului propune o coborîre în infern, într-un traseu în spirală, dinspre iadul exterior al unei colonii devastate de sărăcie şi, mai ales, de mizeria umană a ipocriţilor pelerini europeni spre bolgia interioară a unor suflete ce îşi descoperă în această lume dezolantă sălbăticia inerentă oricărui om, fie el primitiv ori „civilizat”. Prima mişcare, de explorare a infernului ascuns în inima unui continent cvasinecunoscut, este una centrifugă. Povestirea propune un periplu sinuos, care porneşte din „inima” civilizaţiei, de pe puntea unei iole ancorate pe unul dintre malurile Tamisei în aşteptarea refluxului care să o poarte în josul fluviului. Cu toate că, fizic, personajele de la bordul navei rămîn suspendate într-o nemişcare prielnică taifasului, vocea lui Marlow devine călăuza nu tocmai facilă într-o lume de neguri, în care flashback-urile naratorului alunecos desfăşoară un fosforescent fir al Ariadnei. Imperceptibil, coordonatele spaţio-temporale se estompează, sub vraja narativă a lui Marlow, Tamisa redevine poarta prin care romanii au pătruns, acum două milenii, într-un ţinut al întunericului, iar peste apele ei translucide se suprapune imaginea unui alt fluviu, ce se încolăceşte în inima Africii asemeni unui şarpe cu muşcătura letală: „Mă întrebam dacă încremenirea de pe suprafaţa imensităţii ăleia care se uita la noi nu era de fapt o chemare sau o ameninţare. Ce eram noi, cei ce ne rătăciserăm pe acolo? Puteam să facem faţă acelui lucru fără grai sau avea să ne distrugă el pe noi?”

Aventurarea cu inconştienţă şi ingenuitate într-un ţinut învăluit în enigmă, colonia belgiană Congo, este momentul de cumpănă în destinul lui Marlow, spre care se întoarce povestea ambiguă, pendulînd între inflexiunile exaltate şi cele ironice, între implicarea febrilă şi detaşarea amară. Fascinaţia spaţiilor albe de pe harta teritoriului african îl determină pe Marlow să semneze un contract cu o companie europeană care, în schimbul unor bagatele, precum mărgelele ori sîrmele de alamă, îi jefuieşte pe localnici de fildeş, pretîndu-se la cele mai josnice metode de „convingere”. Tăişul rece al ironiei nu cruţă nici una dintre atrocităţile ce se petrec în Congo sub guvernarea lui Leopold al II-lea al Belgiei – mutilări, crime, intimidări, umilinţe – , nici pretenţiile filantropice ori de iluminare ale aventurierilor cinici, atraşi de fildeşul care le-ar deschide perspectiva unei îmbogăţiri rapide. Călătoria „spre centrul pămîntului” devine o intrare în „cercul lugubru al infernului”, în care sălbăticiei inocente şi inofensive a indigenilor îi este contrapusă ferocitatea lacomă a agenţilor comerciali, care nu ezită să ucidă, să înspăimînte şi să manipuleze, răul ascunzîndu-se adesea sub masca insinuantă a celor mai bune intenţii: „Dar cum stăteam eu pe deal, am avut o presimţire că acolo, în soarele orbitor al acelui tărîm, aveam să fac cunoştinţă cu un diavol moale, prefăcut, cu ochi leneşi, un diavol posedat de o nebunie lacomă şi nemiloasă. Şi aveam să aflu cît de viclean putea să fie de-abia după cîteva luni şi după mii de kilometri.”

Această presimţire difuză hrăneşte aşteptarea unei revelaţii, însă ea se lasă aşteptată, întîlnirea se tot amînă, suspansul fiind cu măiestrie orchestrat de Marlow. Forţele diabolice sînt concentrate în personalitatea fascinantă a lui Kurtz, care devine ţinta călătoriei în amonte a lui Marlow, la bordul unui vas hodorogit, pe canalele înguste ale fluviului, spre staţia controversatului agent care a adus companiei cea mai mare cantitate de fildeş, stîrnind, totodată, cele mai neliniştitoare rumori. Atacul cu care sînt întîmpinaţi reprezentanţii companiei veniţi să-l salveze pe Kurtz din ghearele sălbăticiei, căpăţînile umane înfipte în parii ce străjuiesc staţia acestuia, ritualurile obscure ce îl atrag pe agentul cu minţile rătăcite în miez de noapte în pădure, zvonurile că triburile din împrejurimi îl venerează ca pe o zeitate de care se tem şi de la care cerşesc îndurare sînt tot atîtea semne că Marlow se întîlneşte cu o încarnare a diavolului versatil pe care îl presimţea dintru început dîndu-i tîrcoale. Dacă obsesia lui Marlow dobîndeşte un chip prin Kurtz, acesta nu prinde consistenţă, ci se volatilizează precum fumul, scăpîndu-i printre degetele povestitorului neputincios în construirea unui personaj coerent şi credibil: „Omul se prezenta drept o voce. Nu că nu l-aş fi văzut legat de un anume fel de acţiune, desigur. Doar mi se spusese în toate felurile, cu gelozie şi admiraţie, că el colecţionase, tranzacţionase, şmecherise sau furase mai mult fildeş decît toţi ceilalţi agenţi la un loc. Nu conta. Ce conta era faptul că era o fiinţă înzestrată şi că, dintre toate darurile sale, cel care ieşea în evidenţă, care părea să fie cu adevărat prezent, era aptitudinea lui de a vorbi, cuvintele – darul de a se exprima, de a ului, de a ilumina, cel mai lăudat şi cel mai dispreţuit, fluviul de lumină pulsînd sau curentul înşelător din inima unui întuneric impenetrabil.”

Glisînd încontinuu între imagini contradictorii, Kurtz apare mai degrabă drept un ecran asupra căruia Marlow îşi proiectează autoportretul în mişcare. Kurtz devine întru totul o construcţie ficţională a lui Marlow, care absoarbe şi distorsionează toate celelalte voci despre enigmaticul personaj. Chiar şi replica lui sinistră din pragul morţii – „Oroare! Oroare!” – este interpretată de Marlow prin prisma propriilor obsesii şi înlocuită după bunul plac în faţa iubitei lui Kurtz, pe care o amăgeşte că ultimele sale vorbe au fost numele acesteia, pentru o a scuti de „prea mult întuneric” şi a o lăsa astfel în afara poveştii. Kurtz devine pentru Marlow o cale de trăire prin procură, de experimentare imposibilă, în pielea altcuiva, a agoniei din „acea clipă imperceptibilă în care trecem pragul invizibilului”: „Mi se pare că agonia lui am trăit-o. E adevărat că el făcuse ultimul pas, trecuse de partea cealaltă, pe cînd mie mi se dăduse voie să-mi retrag piciorul care ezita.” Pentru Marlow, Kurtz c’est moi, iar această identificare răstoarnă centrul de greutate al povestirii sale, care nu se mai află în „întunericul gol al inimii” lui Kurtz, ci în afară. Dacă periplul centrifug în căutarea infernului vizibil îl poartă pe Marlow pe meleagurile sălbatice ale Africii, reculul se concentrează într-o mişcare centripetă, în care adîncirea în invizibilul infern interior este preţul de neocolit al cunoaşterii de sine: „Destinul meu! Ce ciudată e viaţa – un aranjament misterios cu o logică nemiloasă pentru un scop zadarnic. Tot ce poţi să speri e să te cunoşti pe tine însuţi – ceea ce vine prea tîrziu – o serie de regrete de nepotolit.”

Inima întunericului nu este, însă, doar un roman al lui nosce te ipsum, ci şi un roman al echivocului acestei cunoaşteri şi, mai ales, al imposibilităţii captării „întunericului impenetrabil” al sensului acestei experienţe în fluxul poveştii. Nu doar Kurtz este „un pic mai mult decît o voce”, ci şi Marlow însuşi se estompează, îşi pierde contururile în întunericul ce îl învăluie pe puntea vasului ce pierde refluxul, devenind la rîndul său doar o „voce” pentru naratorul anonim, care nu este nici el decît o „voce” printre „alte voci”. Joseph Conrad orchestrează impecabil această subtilă polifonie, întreţinînd ambiguitatea prin care sensul nu se mai află în miezul întunecat al poveştii, ci în flacăra interpretativă prin care fiecare lectură proaspătă învăluie discret textul într-o altă lumină: „Poveştile marinarilor au o simplitate directă, iar întreaga lor semnificaţie ar încăpea într-o coajă de nucă. Dar Marlow nu era marinarul tipic (dacă nu punem la socoteală înclinaţia lui de a născoci poveşti), iar pentru el înţelesul unui episod nu era înăuntru, ca un miez, ci în afară, învăluind povestea care l-a revelat, exact ca un văl de ceaţă care devine vizibil cînd e luminat de o flacără, după cum se întîmplă cu aureolele înceţoşate pe care uneori ajungem să le vedem datorită luminii spectrale a lunii.”

Joseph Conrad, Inima întunericului, Traducere din limba engleză de Casiana Ioniţă, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 160 p.

(sursa foto: oldmagazinearticles.com)