Lilia Manole
Din cele douăsprezece raze,
Hristos mi le-a dat pe toate,
la zenit, din cripta Sa pășind,
m-a învățat să fiu soare.
Corpul străjuit de flori
în grădina tinereții
era îmbrăcat
într-un destin celest.
La asfințit,
mă dezbrăcam de el,
razele se ghemuiau
în tăceri apostolicești
până la zori
și ziua mi se încheia
în aburii îmbătători
ai soarelui cusuți
în haina spălată.
În noua zi
eram același soare,
în pridvorul imens, cale de-o oră,
razele mele și ale lui Hristos,
mă însoțeau.
Zâmbetul , ah, cel zâmbet
sălta peste tot, îl apucam
de mână, îl trăgeam cu un
„Vino încoace…
Iată aici trebuie să zâmbești
și înainte, tot înainte, luminează,
zâmbet,
visul lui Hristos!”
Nu am fost un înger,
ar fi păcat
să condamn
efemeritatea lor,
a îngerilor,
însă cele 12 aripi,
dragă zâmbet,
să nu fi fost oare
ale lotusului?
M-ai scos din apă,
Doamne, să nu mă înec…
Să fiu floare de lotus,
soare, petală
în cele 12 luni
ale anului,
lotus înflorit
la lumina razelor soarelui,
la lumina razelor lui Iisus,
la lumina razelor mele,
Doamne, te rog, zâmbește,
sunt mântuită!
Sursa foto: pinterest.com
