Cocoşii nadoleni (I)

Într-o zi senină din vara anului 1962, pe la sfârşitul lui iunie, în halta Ghibărţeni coborî din personalul de Bârlad un singur călător. Era un adolescent cu faţa ascuţită şi plină de coşuri, de cam un metru şaptezeci, dar care părea mult mai înalt din cauza siluetei de slăbănog. Îşi pipăia mereu freza părului şaten şi moale, pieptănat într-o parte. În mâna dreaptă ducea o sacoşă din pânză groasă în care, în afară de schimburi, avea patru pâini, o carte, o sticlă de untdelemn învelită în ziarul Scînteia şi un kilogram de zahăr. Când şi când mâna stângă se mai ocupa şi de altceva decât aranjatul frezei, storcând cu furie, pe nevăzute, coşurile de pe faţă. Din cauza asta figura îi era plină de puncte roşii, dar şi de mici găurele, cicatrici rămase în urma asediului necruţător. Se vedea de la o poştă că suferea din această cauză după îndârjirea cu care îşi maltrata faţa.

 Aflat în vacanţa de vară de mai bine de zece zile, nu-şi găsise locul în oraş, pendulând între întâlnirile cu băieţii din Piaţa Veche, unde îl trăgea aţa mai mult, şi hoinărelile prin fosta cazarmă a Regimentului 11 Siret, ori de pe malul înalt şi sterp al Ţiglinei, în compania vreunuia din cei doi amici care-i erau şi vecini pe str. Română, Titel Frangetti şi Costel Trifan. Taică-său fusese trimis din primăvară într-un sanatoriu TBC aflat într-o pădure din nordul Moldovei, la Bârnova, fiind exclusă venirea lui acasă prea curând. Mitriţa primea săptămânal scrisori de la el, cerându-i apoi băiatului să i le citească. Uneori găsea în plic câte o poză cu marginile zimţate. În ultima fotografie primită Gheorghe Corban, bine dispus, stătea pe un buştean împreună cu alţi patru bolnavi. Pădurea deasă din spatele lor parcă îi îmbrăţişa. Nimeni nu se uita spre obiectiv, neştiind, probabil, că erau pozaţi de cineva. Se putea presupune că discutau ceva în linişte, sfătoşi ca nişte moşnegi la cafenea, deşi nici unul nu arăta mai mult de patruzeci de ani. Mâncarea grasă recomandată tuberculoşilor, pe care o primeau la cantină, cât şi medicamentele luate zilnic cu pumnul, le cam buhăise feţele şi îi îngrăşase. Până şi taică-său, cu basca afundată pe cap şi haina pe umeri, aşa cum îi plăcea s-o poarte şi când mergea la plimbare prin oraş cu consoarta la braţ, nu mai avea faţa aceea suptă pe care i-o ştiau mama şi fiul. Ia te uită la Ghiţişor al meu, ce fălci a făcut. Nu prea mai ţine cu cei flămânzi, comentase Mitriţa, ştergându-şi cu dosul palmei o lacrimă care i se prelingea pe obraz. De flămânzit nu flămânzeau, dar nici nu prea mai ieşeau din fasole şi cartofi. Pensia de boală a fostului miliţian şi gestionar de aprozar era prea mică şi pentru două guri, darmite pentru trei. Femeia se gândea cu groază cum se vor descurca mai târziu când bărbatul se va întoarce acasă. Încercase să găsească un serviciu stabil, dar nu reuşise. Până la urmă apelase la Întreprinderea de Legume şi Fructe, unde lucrase Ghiţă al ei până în urmă cu un an, dar nu găsise altceva decât muncă necalificată de zilieră într-un depozit de reparat lăzi aflat aproape de Piaţa Nouă, aşa cum se întâmplase şi în alte veri. Seară de seară venea acasă frântă de oboseală. Enervată de hoinărelile băiatului se hotărî să-l trimeată la ţară, ca în fiecare vacanţă de vară, în ciuda protestelor acestuia. Decât să umbli ca o muscă fără cap toată ziua, ia fă tu o plimbare până la bunică-ta, la Jorăşti. Să nu te prind că-mi vii înapoi mai devreme de-o lună, poruncise ea. Totodată se gândea că la întoarcere rudele nu-l vor lăsa pe băiat să plece acasă cu mâna goală. Vor găsi ei ce să-i bage în traistă.

 Oprit pe peronul pustiu băiatul ignoră impunătoarea clădire cu etaj a gării, din cărămidă roşie, întorcându-i spatele. Se holbă încruntat la magaziile ferecate, aflate peste terasament. Ştia că dincolo de acareturile înalte ale magaziilor o cărare ducea spre nucleul comunei Balinteşti, acolo unde se stabilise nu demult, împreună cu bărbatul ei mult mai vârstnic, Eugenia, mijlocia dintre cele trei surori ale lui Gheorghe Corban. Nu fusese niciodată în partea aceea a comunei. Nici nu avea de gând s-o facă deşi îi plăcea să vadă mereu locuri noi. De fapt autorităţile comuniste retrogradaseră statutul Balinteştiului, situat pe ambele părţi ale căii ferate, de la rangul de comună la cel de sat, spre marea supărare a locuitorilor. Ştia din familie că preotul Zaharia Corban, fratele cel mai mare al tatălui său, preot în Balinteşti, murise de tânăr, înainte de război, la numai douăzeci şi nouă de ani, în parohia pe care o păstorise atât de puţin, rămănând în urma lui două fetiţe orfane.

 Lăsă gara în dreapta, dar înainte de a intra pe uliţa din partea stângă a liniei ferate, în sensul de mers al trenului spre Bârlad, se opri şi puse sacoşa jos. Îşi scoase din buzunarul de la spate al pantalonilor lungi de doc bleumarin, făcuţi de Voinescu, croitorul familiei, oglinda şi pieptenele. Îşi refăcu de mai multe ori freza, uitându-se chiorâş în oglindă, nemulţumit că nu-i ieşea cărarea perfect dreaptă. Storci iritat încă un coş de pe frunte pe care îl tamponă apoi cu o frunză pe care o rupse dintr-un dud aflat pe marginea drumului. Din păcate nici o fătucă nu-i ieşi în cale, ca să-i admire frizura pieptănată cu atâta grijă. Doar un câine jigărit şi crăcănat, cu picioarele scurte şi coada plină de scaieţi se ţinea după el, ademenit de mirosul de pâine proaspătă, luată dimineaţa din Galaţi. Cele câteva case, cufundate în linişte, îi defilară repede prin faţa ochilor.

Nu ascultase de Mitriţa care-l sfătuise să coboare la Băneasa, unde drumul până la Jorăşti era mai bun, dar mai lung cu un kilometru decât cel de la Balinteşti. Un kilometru în plus n-ar fi contat dacă la ieşirea din Băneasa n-ar fi trebuit să treacă prin mahalaua Sloboziei, locuită de ţigani, unde mereu apăreau câţiva balaoacheşi mititei, mucoşi şi cu fundurile goale, care se ţineau ca scaiul de tine până dincolo de sat, doar-doar te-ai îndura să le dai ceva, orice, numai să le dai. În schimb de la Balinteşti trebuia ca cei şase kilometri, care-l despărţeau de comuna natală, să-i treacă peste trei dealuri, dar nici un puradel nu avea să-i mai aţină calea.

Ştia că în primăvară se încheiase cu  succes colectivizarea întregi ţări, sărbătorită de Partidul Muncitoresc Român printr-o plenară specială, dar şi prin aducerea în capitală a 11.000 de ţărani români, număr simbolic menit a le aminti acestora, şi nu numai lor, de bunicii împuşcaţi în timpul Răscoalei din 1907 de regimul burghezo-moşieresc. Ţăranii, gătiţi ca la horă, urmau să participe la diverse manifestaţii de entuziasm pentru măreaţa realizare a partidului, inclusiv la sesiunea specială a Marii Adunări Naţionale, ţinută între 27-30 aprile. Pe coperta revistei Flacăra din acele zile (care era o revistă cu poze color şi foaie velină, nu arătând ca un ziar mai stufos, cum avea să se metamorfozeze peste câţiva ani sub conducerea unui poet mătăhălos, faimos de altfel, cu voce puternică de orator) putea fi văzută o fotografie a deputaţilor comunişti alături de mai mulţi ţărani fercheşi, îmbrăcaţi în costume naţionale, care participau împreună la sesiunea M.A.N. În Jorăşti colectivizarea se încheiase din 1959, nu în 1962 cum greşit s-a scris în prima carte a acestui ciclu. Cu un an mai înainte, în 1958, autorităţile forţaseră nota cam tare, recurgând la abuzuri. Se vorbea că mai mulţi oameni au fost atunci bătuţi chiar în ograda lor pentru a fi convinşi să intre în colectivă. Cunoştea însă destul de vag întreaga situaţie deorece părăsise comuna, împreună cu părinţii, de la vârsta de trei ani. Până la urmă însă oamenii, îngenunchiaţi de atâtea cote înrobitoare, lămuriţi şi de ameninţări că vor înfunda puşcăria, ceea ce se şi întâmplase cu unii mai colţoşi sau mai avuţi, nu au mai avut pe unde scoate cămaşa. Despre ultimul plugar care s-a înscris, stâlcit în bătăi în nenumărate rânduri, se zicea că l-ar cam fi mâncat limba chiar şi atunci când a semnat cererea. Le-ar fi spus activiştilor care-l priveau mulţumiţi pe sub sprâncene: “Băi, voi m-aţi bătut nu o dată, dar mie mi-a priit. Cu cât m-aţi bătut mai mult, cu atât mai tare m-am ascuţit. Acum sunt precum coasa peste care am trecut cu piatra. Ştiţi cât de tare am să vă tai şi eu când va sosi vremea?” Ca să fim drepţi vorbele astea poate nu sunt chiar ale acelui ţăran. E posibil să fi fost auzite sau citite pe undeva de autorul acestor rânduri, care-l cunoaşte destul de bine pe Corban, aşa cum a mai declarat. Le-a scris pentru că se cam potrivesc cu atmosfera care domnea la ţară în acele vremuri tulburi, când sătenii s-au văzut deposedaţi nu numai de pământ ci şi de carul cu boi din bătătură. Când se întâlneau dimineaţa pe uliţi, în primele lor zile de colectivişti, dezorientaţi, cu uneltele agricole în spinare, băgau capul în pământ de parcă mergeau spre moarte, dându-şi bineţe cu jumătate de gură, prelingându-se ca nişte umbre pe lângă garduri, ca nişte câini alungaţi din ograda pe care o păziseră până atunci cu străşnicie. Nimic nu mai arăta ca înainte în lumea asta nouă care se prăvălise peste ei ca un tăvălug. Valorile se răsturnaseră cu fundul în sus. În satul lor răzăşesc, unde mai tot omul avea câteva hectare, gospodarii nu mai erau fruntea satului. Puţinii calici fără pământ şi puturoşii, care mai deunăzi nu aveau nici după ce bea apă, singurii care se bucuraseră de intrarea în colectivă, se grăbeau ca la pomană să profite de schimbare. Se băgaseră în faţă, vocali, răi şi răzbunători, cerând de toate în schimbul a nimic, socotind că le-a venit timpul lor.

După ce trecu de mica plantaţie de salcâmi din marginea satului şi începu să urce spre apus primul deal, băiatul observă că patrupedul continua să se ţină după el, gudurându-se. Se întoarse, privindu-l ţintă, cu prefăcută severitate. Câinele se opri şi aşezându-se în fund începu să-şi bată cu putere coada de pământul sfărâmicios. O pulbere fină ca de fum începu să se înalţe.

-Ce faci măi odârlitule, vrei să mă umpli de ţărână? Ţi s-a cam lipit burta de spinare, după cât văd. Stai blând şi nu mai da din coadă dacă vrei să bagi ceva la ghiozdan. Când ziceam şi eu c-am scăpat de ţâncii din Băneasa, m-am pricopsit cu tine. Hai, ia de-aici, îi aruncă Ionel o bucată de pâine.

Animalul lăsa să cadă bucăţile de pâine şi le mirosea îndelung, apucându-le cu fereală înainte de a le mânca, de parcă s-ar fi temut să nu-l înţepe ceva în bot. Posibil să fi păţit ceva mai înainte sau pur şi simplu asta ţinea de personalitatea lui. Dumirindu-se treptat că nimic rău nu i se putea întâmpla şi că avea parte de ceva comestibil, înhăţa bucăţile de pâine mai hotărât, dar le mesteca de parcă ar fi fost gumă şi nu pâine pufoasă. Se gândi că animalului, bătrân după cum remarcă, privindu-l mai atent, îi lipseau ceva dinţi din gură sau poate îl dureau. Aşteptă răbdător, dându-i aproape toată pâinea, până câinele se sătură. Drept mulţumire începu să alerge vesel în jurul lui, lătrând de mama focului.

-Acum ce mai vrei, necăjitule? Te pomeneşti că ţi-o fi sete. Apă n-are tata că ţi-ar da. Râmâi cu bine, bătrâne! îi întoarse băiatul spatele, fără să se mai uite în urmă.

Abia după ce se îndepărtă binişor, adolescentul se întoarse. Câinele sătul rămăsese aşezat în coadă, urmărindu-l cu privirea. Se ridică în picioare şi scoase un lătrat de mulţumire.

-Pe curând, odârlitule! îi ură băiatul.

 Câinele mai lătră o dată scurt, drept rămas bun, şi porni grăbit către satul lui.

Rămas cu un coltuc de pâine în mână începu să-l muşte cu poftă din mers, uitându-se curios în jur. Soarele se cam ridicase în crucea cerului, începând să-i încingă spinarea. Verdele crud al porumbului înalt de o şchioapă se întindea în stânga drumului până dincolo de zare. La dreapta, în viile fostului moşier al locului, acum în proprietatea Gospodăriei Agricole de Stat, îţi atrăgeau atenţia rândurile butucilor întinşi pe spalieri. Între rânduri, perfect drepte, ca trupele disciplinate aşezate în front, se putea vedea pământul abia prăşit. Ciorchinii cu boabe mici şi verzi, mascaţi de frunzele mari ale viţei de vie, nu tentau încă păsările câmpului. Totuşi câteva patrulau printre butuci, scormonind ici şi colo pământul reavăn, de unde, lacome, înhăţau în plisc râme, larve sau alte gângănii. Viile se sfârşeau abia dincolo de coama dealului. În continuare, în vale, fostele pământuri moşiereşti se întindeau pe ambele părţi ale drumului de ţară. An de an, de la înfiinţare, gospodăria de stat rotise culturile, semănând alternativ grâu, porumb şi floarea soarelui. Acum, în stânga, porumbul zvelt şi încă pitic fremăta uşor, răscolit de adierea venită dinspre sud. Din lanul de grâu cultivat în continuarea viilor din dreapta, uşor îngălbenit pe alocuri, unduindu-se când verde, când galben, în valuri molcome, se auzi strigătul gâtuit al unei prepeliţe: Pitpalac! Pitpalac! Ici, colo, macii înfloriţi pigmentau în roşu lanul, iar la margine mici insule albe de margarete strângeau rândurile împotriva ierburilor înconjurătoare. În apropierea drumului spicele verzi al pirului şi mohorului, cât şi florile albastre şi mici de cicoare se înălţau timid dintre buruienile pitice. O ciocârlie se înălţă brusc din lan, direct către soare. Cântecul ei îl făcu pe băiat să tresară. Cu mâna la ochi, făcută streaşină, încercă să-i urmărească zborul vertical, întrebându-se cât de sus avea să urce. Se lăsă păgubaş după ce razele soarelui îl orbiră. Dezamăgit, îşi frecă pleoapele lăsate. Simţi că adierea pornită mai devreme se mai înteţise şi îi răvăşea părul Dădu să-şi scoată pieptenele şi oglinda, să-şi facă cărarea din nou, dar renunţă după ce privi în jur. Porumbul era prăşit, grâul încă nu era copt suficient, aşa că ce puteau să facă ţăranii pe câmp? Începu să urce al doilea deal în vârful căruia se înălţa falnic şi stingher un copac uriaş. Coroana bogată, dar aproape uscată, răzleţită spre boltă, era a un stejar bătrân al cărui trunchi abia de reuşeau să-l cuprindă câţiva oameni. Îl botezaseră copacul lui Cucu şi părea să fie acolo de la începuturile tuturor timpurilor. Locuitorii celor două sate megieşe, Balinteşti şi Jorăşti, îl considerau ca un hotar care le despărţea pământurile deşi situaţia nu se prezenta chiar aşa, G.A.S.-ul întinzîndu-se parţial şi dincolo de această linie invizibilă. Era şi un excelent reper pentru călătoriile de noapte ale navetiştilor din satele învecinate care lucrau la Galaţi, venind sau plecând de la gară, dar şi pentru hoţii care dădeau iama în pământurile gospodăriei agricole de stat.

(din romanul Pe malul de lut al fluviului, partea întâi)

Sursa foto: pinterest.com