O zi mai lungă decât veacul

Născut la Seker, în nordul Kîrgizstanului, pe atunci Republica Socialistă Sovietică Kîrghîza, Cinghiz Aitmatov (12 decembrie 1928- 10 iunie 2008) este admis, în 1956 la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova, iar între 1958 şi 1966 este corespondentul ziarului Pravda în Republica Kîrghîză. În 1958 publică prima sa nuvelă amplă, Geamilia, despre care Louis Aragon, cel ce a tradus-o în limba franceză, spunea că este cea mai frumoasă poveste de iubire din lume. A fost urmată de numeroase alte nuvele şi microromane, printre care Ochi de camilă, Primul învăţător şi Cocorii timpurii. În 1980 publică romanul-parabolă O zi mai lungă decât veacul, iar şapte ani mai târziu, Eşafodul.

Scrierile sale au reprezentat, atât pentru Occident, cât şi pentru blocul comunist, dovada că literatura rusă nu rămânea tributară ideologiei şi realismului socialist. Cărţile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, bucurându-se de un enorm succes de public şi de critică. Romanul Stigmatul Casandrei  aparţine perioadei târzii a creaţiei scriitorului, când acesta abandonează filonul local, abordând un ton universal.*

„Iată prăpădul lumii, a rostit Boston cu glas tare, şi brusc i s-a dezvăluit un adevăr cumplit: până atunci, lumea toată sălăşluia înlăuntrul lui, şi acum acestei lumi îi bătuse ceasul. El era şi cerul, şi pământul, şi munţii, şi lupoaica Akbara, marea zămislitoare a toate câte sunt, şi Ernazar, rămas pe vecie între gheţurile din masivul Ala-Monghiu, şi pruncul Kengeş, ultima sa ipostază, şi Barzabai, cel respins şi ucis în sufletul lui, şi tot ce a văzut şi a trăit o viaţă, – toate acestea alcătuiau universul lui, iar acum, deşi toate vor exista, cum au existat dintotdeauna, asta se va întâmpla fără el, vor alcătui o altă lume, iar lumea lui, unică, imposibil de reîntrupat, a dispărut şi nu va mai renaşte niciodată. Acesta era marele lui dezastru, sfârşitul lumii lui..”

(„Eşafodul”, traducere Nicolae Iliescu)

Imagine cover:Pinterest

*sursa: humanitas.ro