Jurnalul fericirii în ediţie definitivă

Nu scrie nicăieri în ediţia de la Polirom, 2008, a Jurnalului fericirii că ar fi definitivă. Dar faptul că face parte dintr-o integrală a operei lui N. Steinhardt, care apare din iniţiativa P.S. Justin Hodea Sigheteanul, preşedintele Fundaţiei „N. Steinhardt” de la Rohia, care semnează şi Argumentul, însoţită de un bogat aparat documentar, mă determină să cred că poate fi considerată ca atare.

Îngrijirea ediţiei cade în sarcina lui Virgil Bulat, cel care a publicat în 1991 prima ediţie a cărţii. O parte din Note îl are ca autor pe Virgil Ciomoş, căruia N. Steinhardt îi încredinţase două versiuni ale Jurnalului şi care, la rândul lui, i le predase în 1990 pentru Editura Dacia lui Virgil Bulat, unde una din ele a şi apărut. Am fost printre primii care au comentat-o chiar în această pagină a României literare*. Am aflat întâmplător şi cu mare întârziere despre ediţia de faţă şi l-am rugat pe fostul meu student George Ardeleanu, autor al unei teze de doctorat, singura până acum dacă nu greşesc, consacrată operei lui N. Steinhardt, al cărei conducător am fost, să-mi facă rost de un exemplar. Îi mulţumesc pe această cale. George Ardeleanu semnează în finalul ediţiei un foarte interesant Dosar al memoriei arestate, în fond, o istorie concentrată şi perfect documentată a cărţii. O istorie, totodată, senzaţională. Mă voi referi la ea ceva mai jos. Nu înainte de a spune că seriozitatea ediţiei e binişor afectată de un ton encomiastic al unora din comentarii şi de câteva, nu multe, inexactităţi. Virgil Bulat, semnatarul Lecţiei introductive pe care ne-ar oferi-o Jurnalul, e principalul răspunzător de encomiumul nepotrivit. Se foloseşte, de exemplu, într-un motto, de cuvintele lui Dan Chelaru, dintr-un articol citat şi ca referinţă critică, în care Jurnalul e caracterizat „o carte contemporană cu Dumnezeu”. Să mă bată Dumnezeu dacă înţeleg ce vrea să spună! Mai departe Virgil Bulat îi atribuie celebra butadă, cum o numeşte, „secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc”, lui André Maurois, deşi aparţine lui André Malraux. Mărunţişuri, poate, deranjante totuşi într-o ediţie căreia nu-i lipsesc decât variantele textului spre a putea fi considerată critică.

Să revin la postfaţă, căci asta este, a lui George Ardeleanu. Pe lângă lucruri ştiute de unii dintre noi, există numeroase documente din Arhiva CNSAS, provenite de la fosta Securitate, de un maxim interes pentru cunoaşterea istoriei unei cărţi confiscate de două ori şi rescrisă tot, se pare, de două ori, redată autorului, în împrejurări rocamboleşti de cei care o confiscaseră, prin intermediul lui D.R. Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Bănuiesc că George Ardeleanu nu l-a întrebat pe D.R. Popescu despre cum s-au petrecut lucrurile, de vreme ce pare a se îndoi de autenticitatea lor. L-am întrebat eu şi mi-a permis să le „divulg”. Vă rog să mă credeţi că merită să mă împăunez măcar un pic cu acest surplus de informaţie. N-am la îndemână monografia lui George Ardeleanu şi nu-mi aduc aminte ce scria el acolo despre toate acestea.

D.R. Popescu a primit într-o zi la USR vizita lui N. Steinhardt, însoţit de Al. Paleologu. A fost rugat să-şi folosească funcţia intervenind pe lângă cine trebuie ca să fie returnat autorului Jurnalul confiscat. Preşedintele USR s-a adresat mai întâi conducerii pe latură culturală a partidului. Fără rezultat. A apelat la ofiţerul de Securitate care se ocupa de USR, Victor Achim, care îl ajutase şi în alte împrejurări similare, şi, surpriză, Securitatea a returnat cartea. Anunţat, N. Steinhardt a venit val-vârtej. De faţă era şi mesagerul care pretindea că e funcţionar la Arhivele Statului şi care primise sarcina să înapoieze cartea. De aici, probabil, ideea că N. Steinhardt ar fi predat-o apoi la Arhive. În realitate, el a apucat-o cu mâinile tremurându-i de emoţie şi a dus-o frumuşel acasă. Un amănunt: prietenul care a informat Securitatea de existenţa cărţii, ceea ce a condus la confiscarea ei, cunoscut lui George Ardeleanu, este Ion Caraion, nume de cod Artur. Ceea ce George Ardeleanu nu ştie, şi nu ştia nici N. Steinhardt, este că acelaşi Artur a participat la vizita inopinată a Securităţii în locuinţa lui N. Steinhardt, indicând cu exactitate sertarul unde se afla versiunea dintâi a Jurnalului. Din nefericire, nu e singurul scriitor care a împins colaborarea cu Securitatea până la abjecţie. Ideea de a apela la instituţia cu pricina, când partidul s-a spălat pe mâini, i-a venit lui D.R. Popescu de la unul din predecesorii lui la preşedinţia USR, Zaharia Stancu, acela care a obţinut să i se restituie lui Teohar Mihadaş o carte, „vândută” Securităţii de doi scriitori din Cluj, unul încă în viaţă, al căror nume D.R. Popescu n-a dorit să le facă publice.

Nu toate necunoscutele legate de cartea lui N. Steinhardt au fost rezolvate. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu exemplarul versiunii rescrise, pe care Virgil Ciomoş i l-a încredinţat în 1990 lui Virgil Bulat. Acesta din urmă a optat pentru prima versiune, ceva mai puţin voluminoasă, după o meticuloasă confruntare, şi a tipărit-o. Cum Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca s-au aflat şi ei, la un moment dat, în posesia cărţii, şi au avut un schimb de scrisori pe tema ei cu autorul, e posibil, crede George Ardeleanu, ca versiunea a doua să se fi rătăcit pe ruta Bucureşti-Paris. Doar că cele două exemplare s-au aflat împreună la Editura Dacia în 1990 şi nimeni nu spune că ar fi luat drumul Franţei după această dată, nici în ce scop. Când am transportat biblioteca Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca în ţară, acum câţiva ani, n-am descoperit dactilograma în discuţie, deşi mi-au trecut prin mână unsprezece mii de volume, dactilograme şi manuscrise. Nici Mihnea Berindei, care s-a ocupat de scrisori, nu i-a dat de urmă. O necunoscută este şi exemplarul descoperit la Rohia, unde s-a călugărit N. Steinhardt, făcând o vreme pe bibliotecarul mănăstirii. (Am fost eu însumi nu o dată la Rohia, după moartea lui, i-am vizitat camera şi am avut sub ochi un caiet în care scrisese titlurile unor cărţi din bibliotecă. De altfel, eu sunt cel care l-a îndrumat pe doctorandul meu la Rohia). George Ardeleanu se întreabă dacă nu cumva e vorba de o a treia versiune, subliniind unele deosebiri de cea dintâi. Fiind neterminată, această versiune inedită nu poate fi cea de a doua, aceea rătăcită, la care se referă editorii. Suspansul continuă.

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 576 pag.

(*cronică apărută în „România literară”, nr. 22/2016)